<…Dar să răspund È™i la întrebare: cum am mai spus, în fotografia românească fiecare deÈ›ine propriul adevăr. Al meu sună cam aÈ™a: „Fotografia cu adevărat bună este aceea pe care nu am făcut-o. ÃŽncă. De fiecare dată când deschid aparatul de fotografiat visez la clipa aceea de graÈ›ie în care degetul meu să apese declanÈ™atorul exact în fracÈ›iunea de secundă potrivită pentru a reÈ›ine imaginea irepetabilă. Dacă cineva dintre fotografi are impresia că fotografia pe care tocmai a făcut-o este cea mai bună din viaÈ›a lui, atunci sfârÈ™itul este aproape. SuficienÈ›a bate la ușă, intră în suflet È™i nu se mai dă dusă niciodată. Este adevărat, peste an rămân imagini memorabile după munca noastră. Cu trecerea anilor acestea se adună într-un portofoliu virtual. Putem spune despre X sau Y că au deja un stil, că-i poate recunoaÈ™te lumea după fotografii… Și totuÈ™i, eu cea mai bună Fotografie nu am făcut-o! ÃŽncă…” ….
(și vă mai spun un secret: am fost și voi rămâne un fotograf instinctual. Întotdeauna instinctul a primat în fața a tot ceea ce știam despre compoziție, culoare, încadrare, despre zeci de mii de fotografii pe care le țin minte și tot atâtea pe care le-am uitat. O fi bine, o fi rău?)>(Dusa Ozolin , Iasi)
