DIN POEMUL DE ÎNVĂŢĂTURĂ „PECETEA INIMILOR CREDINCIOASE” AL MAESTRULUI SENG CAN, AL TREILEA PATRIARH (III)
“Înaltul drum nu‑i greu de fel,
Ci doar nu stărui în îndoială.
Acolo unde nu iubeşti şi‑urăşti
Acolo limpezimea se‑nsenină.
Deşi ce te desparte‑i doar un pas,
Departe ţi‑e ca cerul de pământ.
Dar de se‑arată clar în inima‑ţi,
Supus nu fi, dar nici te‑mpotrivi.
Micul e marelui asemeni,
Hotarele cu totu‑au dispărut.
Marele‑i micului asemeni,
Hotar nu este de văzut
A fi sau a nu fi tot una sunt,
Nimic e‑asemeni cu a fi.
De însă nu‑l vei fi atins,
Niciunde n‑ai să‑ţi afli împăcarea.
Unul acelaşi e cu totul,
Totu‑i doar Unul.
Şi, de vădit îţi este aceasta,
De ce te‑ar mai mâhni neîmplinitul?
Credinţa, inima, nu‑s două,
Neîndoită‑i inima ce crede.
Vorbe şi căi ne duc înspre nimic,
Ce‑a fost, va fi, e veşnicul acum.
*
Hui Neng, cel care avea să răspândească învăţătura Zen ca cel de‑al şaselea Patriarh slujise în tinereţea sa ca servitor în mănăstirea celui de‑al cincilea Patriarh Hong Ran. Fiind el pe‑atunci neînvăţat şi neştiind nici măcar să scrie, trebui să îndeplinească treburile cele mai de jos din mănăstire. Într‑o zi Hong Ran îi adună pe toţi călugării în sala templului şi le spuse: „Naşterea şi moartea, aceasta e marea întrebare. Zi de zi nu vă gândiţi decât la câştig, la noroc şi îmbelşugare şi uitaţi toate străduinţele de a scăpa din noianul renaşterilor. Atâta vreme cât nu cunoaşteţi adevărul firii voastre înseşi, nu vă vor ajuta nici câştigul, nici norocul, nici îmbelşugarea să vă mântuiţi. Întoarceţi‑vă acum în chiliile voastre şi căutaţi adevărul ce sălăşluieşte în voi. Şi de‑l veţi fi găsit, scrieţi‑mi un vers despre el. Cel în al cărui stih voi recunoaşte adevărul acela‑mi va moşteni veşmântul şi ceaşca milosteniei şi‑mi va fi urmaş. Dar nu zăboviţi prea mult gândind asupra versurilor pentru ca asta nu prea ajută în aflarea firii de sine.”
Trăia pe‑atunci în mănăstirea Patriarhului Hong Ran un călugăr pe nume Shen Xiu, mai‑marele Adunării călugărilor, care era de departe cel mai înaintat în căutarea adevărului lui Buddha. Ceilalţi călugări se gândiră: „De ce să ne mai căznim să scriem un vers pentru Patriarh? Fără doar şi poate Shen Xiu va câştiga.” Se înţeleseră deci cu toţii să asculte învăţăturile lui Shen Xiu şi nu‑şi mai dădură nici o osteneală.
Shen Xiu cugetă îndelung şi‑n cele din urmă reuşi să‑şi înmănuncheze întreaga ştiinţă asupra iluminării în patru stihuri. Neîndrăznind totuşi să‑i arate Patriarhului poezia, după o îndelungată şovăială, se strecură, la vremea celei de‑a treia veghe, pe coridorul din faţa chiliei aceluia, şi scrise cu o bucată de cărbune următoarele versuri pe perete:
Trupul e‑asemenea copacului iluminării,
Inima este‑o oglindă limpede.
Statornic şi fără de răgaz trebuie s‑o ştergi,
Ca nici un fir de praf să n‑o atingă.
Când, a doua zi dimineaţă, Patriarhul descoperi stihurile pe perete, bănui cine le scrisese. Îl chemă pe călugăr şi‑l întrebă: „Shen Xiu, tu ai scris aceste versuri?” Acesta‑i răspunse. „Da. Cu toate că nu năzuiesc la rangul de urmaş, veţi găsi poate, o fărâmă de înţelepciune în versurile mele.” Hong Ran îi răspunse: „Nu ţi‑ai cunoscut firea. Du‑te şi aşterne‑mi, într‑o zi sau două, alte stihuri.” Întristat, Shen Xiu se retrase şi, cu toată străduinţa sa, nu mai putu să scrie altele.
Câteva zile mai târziu veni un băiat la bucătărie, unde Hui Neng învârtea o piuă de orez şi‑i povesti despre versurile lui Shen Xiu. Hui Neng ascultă versurile şi se simţi dintr‑o dată atins de fulgerul iluminării. Neputând să scrie el însuşi, îl rugă pe băiat să scrie pentru el nişte versuri pe perete, versuri care sunau astfel:
La obârşie nu există nici un copac al iluminării,
Şi nicăieri nu stă oglinda curată.
De fapt nu este nici o oglindă;
Pe ce să se aştearnă praful?
Când Patriarhul Hong Ran văzu aceste stihuri, spuse tare faţă de ceilalţi călugări: „Nici el nu şi‑a cunoscut adevărata fire.” Îşi scoase apoi o încălţare şi şterse ce era scris pe perete.
Seara târziu îl chemă însă pe Hui Neng la el şi‑i dădu veşmântul şi ceaşca milosteniei, spunându‑i. „Tu eşti urmaşul meu. Ascunde‑te însă de pizma celorlalţi şi treci încă în noaptea asta dincolo de fluviu.” În aceeaşi noapte Hui Neng părăsi mănăstirea şi se ascunse în Sud.
*
După ce Hui Neng căpătă veşmântul şi ceaşca milosteniei ale celui de‑al cincelea Patriarh, fu nevoit să se ascundă de ceilalţi călugări. Cu multă râvnă îl urmărea mai ales unul, pe nume Hui Ming, care ar fi vrut să capete însemnele rangului. Urmăritorii erau pe cale să‑l prindă într‑o trecătoare pe cel de‑al şaselea Patriarh, iar atunci el lepădă veşmântul şi ceaşca pe o piatră şi se ascunse într‑un tufiş, spunând: „Veşmântul e semnul credinţei. Îi e cu putinţă silniciei s‑o fure?”
Când Hui Ming ajunse la stânci, încercă să‑şi însuşească veşmântul şi ceaşca, dar, deşi le dorise cu patimă, simţi că acum nu‑i mai trebuiau. Uimit, el strigă: „Maestre Hui Neng! Vin de dragul învăţăturii, iar nu pentru că doresc veşmântul. Învaţă‑mă, rogu‑te!”
Hui Neng ieşi atunci din tufiş, se aşeză pe stânci şi rămase tăcând. După un lung răstimp, el spuse: „De cauţi învăţătura, trebuie mai întâi să te lepezi de orice gând. Şi‑acum, când nici un gând nu‑ţi mai tulbură inima, spune‑mi: Care este firea ta întru ea însăşi?”
În acea clipă Hui Ming atinse iluminarea. El se plecă în faţa Patriarhului şi‑i spuse: „Fiţi învăţătorul meu!”
*
Doi călugări priveau un steag ce flutura deasupra mănăstirii. „Steagul se mişcă”, zise unul. „Nu”, îi replică al doilea, „nu steagul se mişcă. Vântul îl mişcă.” În acel moment trecu pe‑acolo maestrul Hui Neng. „Nici steagul nu se mişcă”, spuse el, „dar nici vântul. Mintea voastră se mişcă!” Auzind aceasta, cei doi amuţiră.
*
Călugărul Fa Hai îl întrebă pe maestrul Hui Neng despre înţelesul cuvintelor Inima ta este Buddha.
Hui Neng îi răspunse: „Dacă primul gând nu se iveşte, asta este inima. Dacă următorul gând nu‑l întregeşte, asta este Buddha. Inima, aceasta înseamnă să laşi toate lucrurile să se ivească. Buddha înseamnă să nimiceşti toate lucrurile. Asta înseamnă: Inima ta este Buddha.
*
După ce învăţătura Zen s‑a dezbinat în Şcoala de Nord, a lui Shen Hsiu şi cea de Sud, a celui de‑al şaselea Patriarh Hui Neng, adepţii ramurii de nord căutară să‑i smulgă rangul de Patriarh lui Hui Neng pentru a‑l da unui conducător de‑al lor.
În cele din urmă, însărcinară pe un vestit mânuitor de sabie pe nume Hsi Thang să‑l ucidă pe Patriarh. Hui Neng ştia de ce se pusese la cale, dar se prefăcu a nu o lua în seamă. Seara, el puse zece monede de argint lângă pernă şi se culcă liniştit. Pe la miezul nopţii, Hsi Thang pătrunse cu sabia scoasă în chilie, îngenunche tăcut şi ridică sabia asupra Patriarhului. Hsi Thang lovi de trei ori, dar nu‑l putu atinge, iar Patriarhul spuse:
O sabie dreaptă nu e‑ncovoiată,
O sabie‑ncovoiată nu se‑ndreaptă.
Îţi datorez doar bani,
Dar nu şi viaţa mea.
Zicând acestea, îi oferi lui Hsi Thang cele zece monede de argint. Înfricoşat, acesta se plecă în faţa Patriarhului şi‑i ceru iertare. Hui Neng îl luă însă în mănăstirea sa.
*
Hsi Thang s‑a dăruit vreme de ani de zile studierii Scripturii Marii Stingeri şi, mai apoi doar ceru să fie primit de maestrul Hui Neng. Se plecă în faţa lui şi întrebă: „În pofida studiului meu plin de zel, un lucru n‑am înţeles încă, şi anume, ce este Nestrămutatul şi ce este Vremelnicul. Aţi putea să mă lămuriţi?”
Hui Neng răspunse: „Vremelnică este fiinţa lui Buddha, nestrămutată este inima oamenilor care care deosebeşte între bine şi rău.”
Uimit, Hsi Thang spuse: „Lămurirea voastră se bate cap în cap cu ceea ce spun scrierile. Acolo e spus răspicat că fiinţa lui Buddha ar fi Nestrămutatul. Dumneavoastră spuneţi însă că este vremelnică. Acolo mai şade scris că toate lucrurile, bune şi rele, chiar şi iluminarea însăşi ar fi vremelnică. Dumneavoastră însă o numiţi nestrămutată. Nu mai pricep nimic.”
Hui Neng îl lămuri: „Ai rămas doar la vorbe şi‑ai trecut cu vederea înţelesul lor. Dacă fiinţa lui Buddha ar fi nestrămutată, ce înţeles ar mai avea vorbe ca bun şi rău. Şi de ce n‑a aflat în aceste vremuri nici un om iluminarea? De aceea îţi vorbesc despre Vremelnic şi înţeleg prin acesta adevărata nestrămutare a lui Buddha. Dacă toate lucrurile ar fi vremelnice, atunci fiinţa lor ar fi legată de legea devenirii şi a trecerii, şi firea nestrămutatului n‑ar mai fi atotstăpânitoare. De aici nestrămutarea de care îţi vorbesc, tocmai adevărata vremelnicie a lui Buddha.”
Atunci îşi află Hsi Thang marea iluminare şi alcătui aceste stihuri:
Oamenii se‑agaţă de ce‑i schimbător,
Buddha ne‑nvaţă: Fiinţa‑i tot aceeaşi.
Şi cel ce nu‑nţelege c‑aceasta e o taină,
E‑asemeni cu‑n copil ce‑adună pietricele.
Nu am la ce să m‑ostenesc;
Firea lui Buddha singură se‑arată.
Nici un învăţător nu m‑a‑nvăţat,
Nimănui n‑am de ce a‑i mulţumi.
*
Un călugăr îl întrebă odată pe cel de‑al şaselea Patriarh Zen: „Cine poate înţelege învăţătura maestrului Hung Jen?”
Patriarhul răspunse: „Cine a înţeles legea lui Buddha poate înţelege învăţătura maestrului Hung Jen.”
Călugărul îl întrebă din nou: „Aţi înţeles învăţătura maestrului?”
„Eu? Nu!”, răspunse Patriarhul.”
“ZEN . Din spusele şi versurile maeştrilor” de Marius Iosif, Ed.Limes, 2016, Floresti, Jud.Cluj
Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000), Zen (2003, 2016), Note din zile (2015) . Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).
Fotografia apartine autorului
