“Ce vrea statul/sistemul? Ordine, siguranță, stabilitate.
Ce vor majoritatea oamenilor? Bunăstare, egalitate.
Ce vor cei mai buni dintre oameni (hoi aristoi)? Libertate.
Oamenii evoluați moral și intelectual trebuie să se lupte pentru libertate, fiindcă sistemul nu o dorește, ci doar o tolerează atunci când e forțat de legi și de presiunea publică, iar oamenii de rând pot să o aprecieze (mai ales în condiții extreme de tiranie), dar nu luptă pentru ea în mod constant și conștient.
Poporul nu-și dorește explicit libertatea, ci lipsa opresiunii. Mai grav, chiar, e dispus să ajute la instaurarea tiraniei în schimbul iluziei egalitare și a unei prosperități sensibile.
Ceea ce se numește liberal în Occidentul de azi nu luptă pentru libertate, ci pentru uniformitate și conformitate, ingrediente ale ordinii. Sub pretextul emancipării de rase, sexe, clase, impune întregii societăți un conformism intelectual totalitar și o uniformitate vecină cu indistincția.
***
Cei care luptă fanatic împotriva corupției nu sunt prietenii libertății, ci ai ordinii (deci ai sistemului). De fapt, statul/sistemul dorește să monopolizeze corupția, așa cum monopolizează jaful (taxarea) și violența (poliția).
Corupții vechilor partide sunt o amenințare pentru prosperitate, dar nu și pentru libertate. Cei care afirmă că luptă împotriva corupției, nu sunt neapărat prietenii libertății, ci mai degrabă ai ordinii și ai monopolului corupției de către sistem. Sistemul nu luptă împotriva corupției, ci a corupției care a scăpat de sub controlul său.
Asta nu înseamnă că totalitarismul nu e corupt; el e mereu corupt. De asemenea, corupția nu e o pavăză împotriva tiraniei; dimpotrivă, ea alimentează radicalismul revoluționar, care poate conduce la tiranii.
Spun doar că există o situație precară de echilibru între omeneasca, inevitabila corupție omenească și divina, improbabila libertate. Există o situație suportabilă, care poate fi compromisă atât de un exces de corupție, cât și de maximalismul puritan.
***
În acțiunea politică, radicalism anticorupție se manifestă mai ales în faza luptei pentru putere. În corupții ani ’30 ai lui Carol II (azi e mai puțină mizerie în România; mutația majoră e că talpa țării s-a ridicat, iar nivelul elitelor a scăzut), liberalii și țărăniștii erau corupți, iar legionarii erau oamenii noi în politică – maximaliști, radicali, anticorupție.
Orice v-ar spune Hodor și GDS, nu AUR (un soi de PRM/PPDD jalnic și nefrecventabil, care va avea soarta acestor partide), ci radicalii din USR+ sunt legionarii de azi. Cu toate simpatiile și gesticulația legionaroidă a lui Simion, Târziu și Lavric, radicalismul lor e unul paseist, fără viitor.
Radicalismul încurajat de establishmentul extern (sigur, acesta nu mai e reprezentat de siniștrii dictatori Hitler și Mussolini, ci de amabilii democrați Macron și Van der Leyen) este cel de tip USR+. Acesta exprimă radicalismul ideologiei dominante azi, așa cum legionarii exprimau radicalismul ideologiei dominante în Europa în anii ‘20-‘30. Poate părea contraintuitiv, dar așa este.
***
Ca să ajungă la putere, USR a avut nevoie de voci radicale: activiști marxiști ca Dohotaru sau Presadă, ecologiști fanatici ca Goțiu, fanaticii cătușelor ca Ungureanu. Când partidul a ajuns la putere, mulți dintre aceștia au fost epurați; rămân în funcție doar oamenii agreați de partea sistemului care a propulsat acest partid și acum și-l ia înapoi.
Pe măsură ce USR+ va guverna, se va ivi corupția liderilor lor: după cum vede deja, și ei au legături cu vechea Securitate, afaceri dubioase, diplome fictive. Asta le va scădea radicalismul, ceea ce e bine pentru libertate, fiindcă corupții tind să fie mai laxiști decât emergenții radicali.
Cu timpul, USR+ va deveni un partid de sistem, marcând doar un schimb de generații și aducând, poate, ceva mai multă competență față de tractoriștii de la PSD.
***
Nu doar piața liberă, ci orice sistem uman (politic, intelectual, religios) are tendința să se autoregleze. Un exces insuportabil hrănește reacția radicală pe măsură.
Excesele puritane au condus la ateismul modern (la fel de încruntat și radical). Maximalismul și radicalismul noii ideologii dominante sunt mimetice față de maximalismul puritanismului anglo-american de ieri (și de azi?). De fapt, depravarea propusă de Școala de la Frankfurt s-a grefat pe rigorismul și maximalismul puritan al Americii, generând monstrul pe care îl vedem azi în acțiune.
În lumea ortodoxă și catolică, mai corupte în viziunea celor care vor să restaureze aici o puritate prelapsariană, sau să instaureze acum puritatea hristică, nici radicalismul progresist nu e atât de violent. De reflectat deci: poate că îngăduința față de natura coruptă a omului (și față de propria corupție) e mai favorabilă libertății decât maximalismul cataro-puritan.
***
Corupția e umană: o găsim și la odiosul episcop ortodox Onanilă, și la carismaticul predicator Ravi Zacharias.
Atitudinea corectă a conservatorului e încercarea de a se îmbunătăți și de a ameliora lumea, înțelegând totodată că nu va putea eradica toată corupția lumii.
Lumea nu poate să devină perfectă, aseptică, bio, necoruptă, echitabilă, cum vor radicalii. E destul dacă ea rămâne suportabilă: asta e diferența între progresiști (radicali) și conservatori (moderați). Oricum ai lua-o, conservatorii, nu progresiștii, sunt cei toleranți în toată povestea. Tot ei sunt mai favorabili libertății.” arata Papahagi
