Elevii care se tem să pună întrebări vor deveni adulți care nu vor ști să se raporteze critic la realitatea înconjurătoare

Oricare profesor este entuziasmat de faptul că elevii se arată interesați de subiectele pe care le abordează în orele sale de curs. Interesul elevilor față de tematicile studiate, curiozitatea lor intelectuală, oferă aripi. Toți ne dorim asemenea elevi și atunci când îi întâlnim ne simțim împliniți. Însă, acest aspect ascunde și o „capcană”: riscul ca relaționarea cu întregul colectiv al clasei să nu mai existe, iar procesul de predare-învățare să se axeze doar asupra celor implicați mai mult în cadrul orelor de curs.

Nu de puține ori, la nivelul colectivelor claselor se ajunge la formarea unor rutine, în funcție de fiecare oră. Elevii se cunosc între ei, știu cine e priceput, la ce materie, cine sunt aceia care se implică constant în dezbaterile de la anumite ore de curs, care sunt preferații anumitor profesori. Iar aici ar trebui să intervină rolul profesorului.

Inevitabil, fiecare profesor va avea anumiți elevi preferați, pe aceia care se apropie cât mai mult de tipul ideal al partenerului educațional. Atunci când au la bază efortul constant al elevului pentru a-și însuși informațiile pe care profesorul le transmite și pentru a-și forma competențele specifice fiecărei discipline, simpatiile sunt inevitabile și legitime. Însă, acestea nu trebuie să se transforme în favoritisme și în ignorarea acelora care nu s-au dovedit, inițial, la fel de interesați de materia predată. E destul de ușor ca mesajul profesorilor să ajungă la elevii care îl simpatizează sau la aceia pasionați de disciplina pe care o predau.

Nu trebuie uitat faptul că, de multe ori, simpatia pentru un profesor se transformă în pasiune pentru disciplina predată de acesta. Reciproca nu este neapărat valabilă: pasiunea pentru o materie nu-i aduce, automat, profesorului capitalul simbolic necesar. Dimpotrivă, în timp ce prestația unor profesori naște pasiuni, atitudinea altora le distruge.

Întrucât foarte rar se întâmplă ca întregul colectiv al unei clase să fie „vrăjit” de un profesor și/sau de disciplina pe care acesta o predă, adevărata provocare, o luptă continuă a cadrelor didactice este aceea de a-i transforma în interesați pe cei neinteresați, de a transforma plictisul în cunoaștere, de a interacționa cu cei care par că nu-și doresc acest lucru. Căci, printre altele, și acesta este rolul unui profesor: de a evita natura duală, a prezenței-absenței (prezent pentru cei interesanți, absent pentru cei neinteresați) și de a-și dovedi prezența pentru fiecare elev din colectivul clasei. Aceasta este o miză importantă, o luptă. E normal să nu fie facilă atingerea acestui obiectiv, iar procesul demarat în aces sens să ne scoată din zona de conform. Dar fiecare atenție câștigată, fiecare „neofit” oferă sens meseriei de profesor.

…..