În copilărie, vacanța de vară părea nesfârșită. Un an școlar avea parcă lungimea unei mici vieți, iar până la Crăciun era o eternitate. Mai târziu, lucrurile se schimbă: abia începe anul și deja e toamnă, lunile dispar una după alta, iar expresia „parcă ieri era…” începe să apară tot mai des în conversații.
Nu este doar nostalgie și nici ceasurile nu au început să meargă mai repede. Oamenii de știință studiază de ani buni modul în care creierul percepe trecerea timpului, iar una dintre concluziile importante este că timpul măsurat de ceas și timpul „simțit” de mintea noastră nu sunt același lucru.
Un studiu publicat în 2019 de Adrian Bejan, profesor la Duke University, în revista European Review, prin Cambridge University Press, propune o explicație fizică pentru senzația că zilele devin mai scurte odată cu vârsta. Cercetarea a revenit în atenție după ce The Independent a analizat mai multe teorii despre acest fenomen.
Creierul nu măsoară timpul în ore, ci în experiențe și imagini
Ideea lui Bejan pornește de la diferența dintre „clock time” și ceea ce el numește „mind time”. O zi are în continuare 24 de ore indiferent dacă ai 10, 40 sau 80 de ani. Mintea, însă, își construiește propria senzație a timpului din succesiunea imaginilor, stimulilor și experiențelor pe care le procesează.
Potrivit cercetătorului, un creier tânăr procesează schimbările din jur mai rapid și acumulează într-un interval dat mai multe „imagini mentale”. Odată cu înaintarea în vârstă, ritmul în care aceste informații sunt procesate se poate modifica. Astfel, aceeași oră măsurată de ceas poate părea, retrospectiv, mai „săracă” în evenimente decât atunci când eram copii.
Nu este singura explicație. Există și o teorie mult mai intuitivă, numită uneori teoria proporțională. Pentru un copil de 10 ani, un singur an reprezintă 10% din întreaga viață trăită până atunci. Pentru o persoană de 50 de ani, același an reprezintă doar 2%. Cu cât acumulăm mai mult timp în spate, cu atât fiecare an nou devine o fracțiune mai mică din experiența noastră totală.
Noi am mai scris despre motivul pentru care timpul pare să treacă mai repede după 30 de ani, iar rutina apare constant printre explicațiile importante ale fenomenului.
Rutina este unul dintre motivele pentru care lunile par să dispară
Gândește-te la o vacanță într-un oraș în care nu ai mai fost niciodată. În numai trei zile poți vedea zeci de locuri, poți încerca mâncăruri noi și poți întâlni oameni diferiți. Când te gândești ulterior la acea perioadă, pare lungă și bogată în amintiri.
Acum compară acele trei zile cu trei zile obișnuite în care te-ai trezit la aceeași oră, ai mers pe același drum la serviciu, ai lucrat la aceleași proiecte și ai petrecut seara în același mod. Creierul nu are nevoie să creeze repere foarte diferite pentru fiecare dintre ele. În memorie, zilele se pot suprapune și comprima.
Aceasta este ideea din spatele așa-numitului „deficit de noutate”. Cu cât avem mai puține experiențe distincte, cu atât creierul are mai puține repere pe care să le folosească atunci când reconstruiește o perioadă. Rezultatul este senzația că săptămâna, luna sau chiar anul „au trecut pe nesimțite”.
Există și efectul atenției. Atunci când facem activități familiare aproape automat, devenim mai puțin conștienți de trecerea timpului. Stresul, oboseala și perioadele monotone pot accentua această impresie tocmai pentru că lasă în urmă mai puține amintiri distincte.
Putem face timpul să pară mai lent
Nu putem încetini ceasul, dar putem schimba felul în care mintea înregistrează timpul. Recomandarea lui Adrian Bejan este surprinzător de simplă: introdu mai multă noutate în viață. Nu trebuie să însemne neapărat călătorii costisitoare sau schimbări radicale.
Poate fi un drum diferit spre serviciu, un restaurant nou, o excursie de o zi, un hobby pe care nu l-ai mai încercat, întâlnirea cu oameni noi sau pur și simplu o activitate neobișnuită într-un weekend în care, în mod normal, ai fi repetat aceeași rutină. Astfel de experiențe creează repere suplimentare în memorie.
Bejan recomandă și odihna. În lucrarea sa, el explică faptul că o minte odihnită poate procesa mai eficient informațiile și schimbările din jur. Cine a susținut vreodată un examen după o noapte nedormită știe senzația: timpul pare să dispară înainte să apuci să faci tot ce ți-ai propus.
Și nu există o explicație unică asupra căreia toți cercetătorii să fie de acord. Am analizat și în trecut teoriile despre felul în care îmbătrânirea modifică percepția timpului, iar cercetătorii continuă să dezbată cât ține fenomenul de procesarea neuronală, cât de memorie și cât de modul în care ne organizăm viața.
Poate că secretul nu este să avem mai mult timp, ci să-l facem memorabil
Senzația că viața accelerează odată cu vârsta nu înseamnă, așadar, că timpul fizic se schimbă. Se modifică mai degrabă felul în care îl observăm, îl procesăm și, mai ales, îl păstrăm în memorie.
De aici vine și partea utilă a explicației. Nu putem opri anii, dar putem evita ca toate zilele să semene între ele. O experiență nouă, o surpriză, un proiect diferit sau chiar o schimbare mică în rutină îi oferă creierului un reper nou. Iar când privim înapoi, o perioadă plină de astfel de repere poate părea mult mai lungă decât una în care fiecare zi a fost copia celei precedente.
