Crăciunul – cea mai iubită ÅŸi mai aÅŸteptată dintre toate sărbătorile populare ÅŸi creÅŸtineÅŸti ale românilor – este însoÅ£ită, în fiecare an, de multe tradiÅ£ii ÅŸi obiceiuri. La 25 decembrie creÅŸtinii sărbătoresc NaÅŸterea Mântuitorului Iisus Hristos. El a venit pe lume într-un sat liniÅŸtit, unde a sosit, la ceas de seară, Fecioara Maria – care, simÅ£ind că i-a venit sorocul să nască, a bătut la o poartă, cea a lui MoÅŸ Ajun, ÅŸi i-a cerut găzduire. MoÅŸ Ajun i-a spus că este om sărac ÅŸi a trimis-o la fratele său mai mare ÅŸi mai bogat, MoÅŸ Crăciun, conform volumului “Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Crăciuneasa – soÅ£ia lui MoÅŸ Crăciun – era o femeie miloasă ÅŸi bună la suflet, aÅŸa că i-a oferit adăpost Maicii Domnului, însă nu în casă, pentru că se temea de mânia lui MoÅŸ Crăciun, ci în grajdul animalelor. Acolo l-a născut Fecioara Maria pe Iisus. Când MoÅŸ Crăciun a aflat cele petrecute, s-a mâniat ÅŸi i-a tăiat mâinile soÅ£iei, dar Fecioara Maria a făcut o minune – a pus mâinile Crăciunesei la loc, a suflat peste ele ÅŸi mâinile s-au lipit. Uimit, MoÅŸ Crăciun a înÅ£eles minunea, iar la venirea magilor a aflat că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus. El s-a căit ÅŸi a cerut iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul creÅŸtin ÅŸi sfântul cel mai bătrân – soÅ£ul femeii care a moÅŸit-o pe Fecioara Maria. Această minune a dus la transformarea lui MoÅŸ Crăciun într-un om blajin, plin de bunătate ÅŸi de compasiune. De atunci, sărbătoarea Crăciunului e însoÅ£ită de colinde ÅŸi mesele rituale.
Tradiţia legată de Moş Crăciun, care împarte daruri copiilor cuminţi în noaptea de 24 spre 25 decembrie, a apărut în secolul al IX-lea. Imaginea lui este cea a unui bătrân îmbrăcat într-un costum roşu cu blăniţă albă pe margini, purtând cizme negre şi căciulă roşie şi având o barbă mare şi albă, notează volumul amintit.
Colindele
TradiÅ£ia colindelor ÅŸi a cetelor de colindători care merg din casă în casă, transmiţând prin texte cântate sau strigate, prin măşti, dansuri, urări de bine este foarte veche. Cete de colindători merg la casele oamenilor cântând “Bună dimineaÅ£a la MoÅŸ Ajun!”. Dacă gazda le deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani. ÃŽn zonele rurale, cetele de colindători merg pe uliÅ£e cântând “Noi umblăm să colindăm”. ÃŽn unele zone ale ţării se păstrează tradiÅ£ia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaÅ£i în costume populare, se arată în cartea “Sărbători ÅŸi obiceiuri româneÅŸti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).
Primul colind care se cântă în Ajunul Crăciunului este cel prin care colindătorii aduc vestea naÅŸterii lui Hristos: “SculaÅ£i, sculaÅ£i, boieri mari/ Florile dalbe/ SculaÅ£i, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Åži v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut”. Când colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă ÅŸi le oferă colaci, mere ÅŸi nuci.
Un alt colind binecunoscut este cel care redă momentul ivirii stelei care i-a călăuzit pe cei trei magi – “Steaua sus răsare”. La fel de cunoscute sunt ÅŸi colindele “Trei păstori se întâlniră”, “O, ce veste minunată”, “ÃŽn oraÅŸul Viflaim”. Un alt obicei de Crăciun este umblatul cu capra. Acesta Å£ine, de obicei, de la Crăciun până la Anul Nou. Capra este însoÅ£ită de o ceată zgomotoasă, cu lăutari, care acompaniază dansul caprei, iar aceasta sare, se roteÅŸte ÅŸi se apleacă, în acelaÅŸi timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn, menÅ£ionează volumul “Cartea de Crăciun”.
…..
