Documentar : 170 de ani de la nasterea scriitorului Ioan Slavici

Prozator, dramaturg, memorialist şi gazetar, Ioan Slavici, s-a născut în comuna Şiria, judeţul Arad, la 18 ianuarie 1848, potrivit lucrării ”Dicţionar de literatură română” (Ed. Univers, 1979). Era cel de-al doilea copil din cei cinci ai Elenei (mama sa făcea parte dintr-o familie de cărturari) şi ai lui Savu Slavici (meşter cojocar), consemnează ”Dicţionarul general al literaturii române” (Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2007).

A învăţat la şcoala de pe lângă biserica din sat (1854-1858) şi a urmat cursurile liceului maghiar din Arad (1859-1865). S-a transferat la Liceul Piarist din Timişoara, absolvind clasele a şasea şi a şaptea. Examenele pentru următoarea clasă le-a susţinut în particular, la Arad, părinţii săi nemaivând cu ce să-i asigure continuarea studiilor, notează acelaşi dicţionar. După mari greutăţi, în august 1868 a susţinut examenul de bacalaureat la Satu Mare.

S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Budapesta în octombrie 1868, dar pentru că s-a îmbolnăvit şi-a întrerupt studiile. Un an mai târziu, le-a reluat la Facultatea de Drept din Viena, efectuând în acelaşi timp şi stagiul militar, potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002). Aici l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, între cei doi formându-se o puternică legătură de prietenie.

Ioan Slavici a început să scrie la îndemnul lui Mihai Eminescu, care l-a recomandat revistei ”Convorbiri literare”. Aici, prozatorul a publicat scrierile sale de început, care au fost în majoritate poveşti: ”Zâna Zorilor”, ”Floriţa din codru”, ”Doi feţi cu stea în frunte” etc. Ioan Slavici a păstrat, în general, compoziţia povestirii populare, tehnica acumulării de fapte, reconstituind în amănunt episoadele şi mai ales tipologia tradiţională. Aceste povestiri au constituit, în special, un excelent exerciţiu de limbă literară. Evident, Ioan Slavici a împrumutat povestirilor publicate personalitatea sa artistică, contribuind la procesul de continuă perfecţionare a creaţiei populare.

A debutat, în martie 1871, cu comedia ”Fata de birău”, pe care a publicat-o în ”Convorbiri literare”. Au urmat piesele ”Toane sau vorbe de clacă”, ”Polipul unchiului” şi dramele ”Gaspar Graţiani” şi ”Bogdan Vodă” care chiar dacă nu au o valoare deosebită, ţinând seama că multe dintre ele sunt scrise la începutul carierei scriitoriceşti, ele constituie o experienţă utilă creaţiilor majore de mai târziu.

În acelaşi an, la 8 aprilie a fost ales preşedinte al societăţii ”România Jună” a studenţilor români din Viena şi a luat parte, în perioada 26-29 august, la serbările prilejuite de aniversarea a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii Putna, organizate de aceeaşi societate.

În 1872, s-a întors în ţară, unde a lucrat în biroul unui avocat din Arad, apoi ca arhivar la Oradea (1873). A trecut în România în 1874, stabilindu-se mai întâi la Iaşi, invitat de junimişti, apoi la Bucureşti, unde fusese numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, potrivit volumului ”Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2002).

În cele trei decenii în care a deţinut această funcţie, Ioan Slavici a tradus şi a îngrijit apariţia unor documente în limba germană referitoare la istoria românilor şi a publicat broşura ”Răpirea Bucovinei după documente autentice”. În aceeaşi calitate a supravegheat tipărirea, în 1878, a lucrării lui Nicolae Bălcescu, ”Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul”. Ca o recunoaştere a activităţii sale, la 22 martie 1882, scriitorul a fost ales membru corespondent al secţiei istorice a Academiei Române. În vara aceluiaşi an a întreprins o călătorie în Italia, o etapă importantă în completarea culturii sale artistice.

Timp de câteva luni, între octombrie 1875 şi aprilie 1876 a fost profesor suplinitor la Liceul ”Matei Basarab” din Bucureşti. În septembrie 1880 a primit postul de profesor la Şcoala Normală a Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român iar în 1882 a devenit profesor şi la Azilul ”Elena Doamna” din Bucureşti. În aprilie 1890 a revenit ca director de studii şi profesor, la Azilul ”Elena Doamna”, unde a rămas până în 1894.

A fost redactor la ziarul ”Timpul” (1877-1880), alături de Mihai Eminescu (din octombrie 1877) şi de I.L. Caragiale (din ianuarie 1878), potrivit lucrării ”Dicţionar de literatură română” (Ed. Univers, 1979).

În decembrie 1881 i-a apărut volumul ”Novele din popor” recenzat elogios de N. Xenopol şi Mihai Eminescu. Volumul a constituit un moment istoric în dezvoltarea prozei româneşti, cuprinzând câteva scrieri devenite clasice: ”Popa Tanda” (scrisă în 1873, publicată abia în 1875), ”Gura Satului” (1878), ”Budulea taichii” (1880), ”Moara cu noroc” (1880), ”Pădureanca” (1884) ş.a., unele dintre ele publicate imediat şi în limba germană.

….

Leave A Comment

%d bloggers like this: