UN SECOL DE ARHITECTURĂ ÎN ROMÂNIA, expozitie la Casa Artelor, B-dul Eroilor nr.16, luni, 20 noiembrie, ora 18.00

Nu este ușoară înțelegerea fenomenului modernitate din Arhitectură românească, expresie vie a latinităţii noastre particulare ce este la vest de est și la est de vest, și care se deosebeşte sensibil atât de produsele similare ale ţărilor neolatine, ce sunt circumscrise lumii occidentale şi catolice, cât şi de cele ale vecinilor slavi şi maghiari. Mai dificil este modul de înțelegere al dialecticii trecerii arhitecturii noastre care a aparţinut universului formal bizantin citit în cheie latină la o o modernitate care ne-a înscris pe altă orbită, gravitând nu după comandamentele acelui “Byzance après Byzance”, ci după cele ale occidentului.

În convenţiile stabilite de arhitecți pentru analizarea fenomenelor constructive și stilistice un rol major îl are delimitarea în timp a fenomenului analizat. Delimitarea: „Un secol de arhitectură în România” poate fi considerată arbitrară, dar se bazează pe stabilirea perioadei în care a avut loc o fazare la valorile arhitecturii occidentale, fără a se renunța total la unele forme de originalitate, care conferă momentului o profundă, semnificație.

După ce arhitectura românească modernă a parcurs, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la primul Război Mondial, etape similare cu cele occidentale, adică de la “arhitectura inginerilor” la varianta particulară a Art Nouveau-ului numită arhitectură “neoromânească”, în perioada interbelică ea a trecut prin toate “ismele”, culminând cu un modernism ce se dorea raţionalist şi care a lăsat opere pline de originalitate în cea mai prosperă perioadă a istoriei moderne a României, în care unele personalităţi au dobândit dimensiuni europene: Constantin Brâncuşi, George Enescu, Dinu Lipatti, Tristan Tzara, Mircea Eliade.

Momentul de modernism în România, ce a coincis cu faza de apogeu economico-financiar a ţării care avea un venit naţional în anii premergători celui de al doilea Război Mondial mai mare decât cel al Belgiei, a generat o remarcabilă formă de fazare la modernitate a întregii societăţi şi culturi naţionale; această operaţiune a fost făcută însă nu fără regrete şi a fost acceptată ca un rău necesar, adeseori în contradicţie cu “spiritul românesc” şi uneori dând naştere unor ecouri xenofobe şi chiar antisemite, generate de originea nu întotdeauna “foarte ariană” a unora dintre protagonişti.

Modul cum s-a făcut această „acordare” la modernitate este o probă concludentă a faptului că în condiţii propice, graţie fondului unei culturi milenare, s-au putut recupera decalajele temporale şi am putut intra în modernitate “pe poarta principală”, participând şi uneori fiind figuri de primă mărime la avatarurile modernității.

Procesul de modernizare a început spre finele secolului al XIX-lea și a atins apogeul în perioada interbelică, perioadă marcată de succese și fireștile neîmpliniri. Arhitectura interbelică bucureșteană poate fi considerată o demonstrație fericită a modului de fazare și conectare, la cel mai înalt nivel, a arhitecturii noastre cu arhitectura modernă occidentală, arhitectură bine cunoscută arhitecților români care în mod tradițional își completau studiile la Paris, iar după înființarea de către Vasile Pârvan a Școlii Române de la Roma – Accademia di Romania, o serie de arhitecți care vor avea un rol major în arhitectura și învăţământul nostru vor lua contact cu arhitectura italiană interbelică care își elabora în spiritul clasicității, ce nu trebuie confundat cu neoclasicismul, o proprie variantă de modernitate de factură metafizică. Foștii bursieri ai Școlii Române din Roma, la întoarcerea în țară vor aduce un suflu nou în arhitectura noastră în general și în arhitectura Bucureștiului în special.

Cataclismul ultimei conflagraţii mondiale a dus în lumea occidentală la un vast proces de reconstrucţie care a fost făcut, cu toate împlinirile şi eşecurile inerente, în spirit modern. Dar pentru România, ca şi pentru toate ţările din est, sateliţi pe orbita totalitarismului sovietic, reconstrucţia postbelică, care s-a împlinit cu enorme sacrificii, a dus la anacronice demersuri şi experimente fundamental antimoderne, la o primitivă reîntoarcere spre un neoclasicism “scump”, reacţionar şi redundant. Experimentul stalinist a durat un deceniu, întinând din punct de vedere vizual şi moral întreaga arhitectură română.

Pseudo arta realist-socialistă, s-a dorit “clasică” şi a fost anti-clasică, retrogradă şi sterilă, precum monumentul soldatului sovietic (de curând demolat), realizat de către Constantin Baraschi, sau derivatul direct al arhitecturii staliniste “a construcţiilor înalte ale Moscovei”, cum este “Casa Scânteii”, operă a arhitecţilor Horia Maicu şi Nicolae Bădescu. Ocupantul sovietic a impus numai reţete estetico-arhitectonice, dar şi reţete urbanistice, precum “cvartalele staliniste” de pe şoseaua Panduri. În pofida obligaţiunii la “prostituţie” moral-profesională, au fost realizate, chiar în limbaj neoclasic, opere de remarcabilă calitate şi valoare, ca platul de la Snagov şi faţada dinspre Piaţa Palatului a Societăţii Imobiliara, “Palazzo Calcaneo”, opere ale arhitectului Rihard Bordenache.

La începutul anilor ’60, relativa destalinizare şi distanţare de Moscova a permis abandonarea formelor arhitectonice ale realismului-socialist, încercându-se o nouă sintonizare cu modernul, dar cu mijloacele materiale din ce în ce mai modeste ale unei ţări care se transforma dintr-o ţară bogată şi civilizată într-o ţară pe cale de “subdezvoltare”, graţie unui proces socio-politic care prin îndoctrinare va distruge material şi moral totul.

După o târzie și relativă destalinizare, se renunță nuanțat la maladivul realism-socialist, și construcțiile de pe litoral relizate sub conducerea lui Cezar Lăzărescu, noul complex al Politehnicii realizart de Octav Doicescu sau primăria de la Baia Mare a lui Mircea Alifanti marchează acest “deceniu al speranţei”.

Acest deceniu de îndepărtare parţială de influenţele sovietice de diverse tipuri îi va urma, din motive socio-politice bine determinate, un fenomen straniu, retrograd, reacţionar, de restaurare, cu intransigenţă dogmatică, de către intendenţa politico-culturală, a ideii că arhitectura “artă de stat” trebuie să răspundă înaltelor comandamente de factură propagandistică şi politică ale “epocii de aur ceauşiste” prin folosirea unor forme stilistice al căror limbaj să aparţină stilului “internaţionalo-academico-neoclasic”.

Noul centru politico-adinistrativ al României socialiste, în varianta Ceauşescu, este imaginea unei opere care cu profundă eficacitate perversă ascunde un agramatism veritabil, realizând, cum spunea profesorul Jacques Gubler la Seminarul de la Vicenza (1988) dedicat totalitarismelor anilor ’30: “Copulaţiunea dintre complexele de inferioritate ale puterii semi-analfabete şi ersatzul unei ideologii neoclasice“.

Din acest marasm retrograd al arhitecturii românești se va ieși după evenimentele din decembrie 1989, când va avea loc o nouă încercare de fazare la valorile arhitecturii occidentale.

Arhitectura noastră contemporană va „beneficia” de toate succesele și va face toate greșelile pe care arhitectura occidentală le-a făcut și le va mai face. Un internaționalism total pare a fi „porunca vremii”, poruncă care, în funcție de talent și moralitatea profesională, este respectată nuanțat de noua generație de arhitecți.

Leave A Comment

%d bloggers like this: