Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XLVIII)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)

*
așteptând miracole
constat că de fapt aștept miracole, că eul meu se presupune suficient de important pentru a i se întâmpla miracole fericite, și totuși nu fac decât să trăiesc un lung șir de zile.
am așteptat și forțat miracolul iubirii, și totuși el nu mă va salva; salvat am fost doar oprindu-mă; atunci s-a produs, am întâlnit misterul, armata, în care nu mai așteptam nimic, în care zilele deveniseră minunate doar pentru ele însele.
orice miracol, petrecut sau nepetrecut, duce la dezamăgire
*
stereocronia lui Kavafis; atunci… acum, acum… atunci.
*
Proust, așteptând miracole și descoperind în cele din urmă misterul lungului șir de zile, mister pe lângă care trecuse orb, orbit de miracolele așteptate.
*
m-am prins!
aștept miracole – apariția cărții la Dacia, răspunsul, traducerea cărții – sper în aceste miracole, și totuși știu că ele nu mă vor salva.
ar trebui să nu mai fac nimic, să suport și să-mi asum lungul șir de zile.
*
frunzărind caietul, constat că s-au petrecut multe miracole.
și totuși, nu e nici o poveste, doar o alunecare dinspre nimic spre nimic.
și vom fi singuri, singuri, până la capăt.
*
intrând în curte într-o zi mi-am surprins o întrebare : „Ce mai face vecinul ?”, și apoi mi-am amintit că el murise cu puțină vreme înaintea plecării mele în Belgia.
dacă m-aș întâlni pe neașteptate cu el, ar fi atât de firesc să-l văd plimbându-se, schimbând câteva vorbe, intrând pe poartă.
*
drum la autogară să mă întâlnesc cu Virgil, întâlnirea de un minut.
mă simt atât de rătăcit; mințile mele o iau aiurea.
doar atât:
Ne vom odihni! Ne vom odihni! Ne vom odihni!
*
ninge și-aproape mă bucur
fulgii mici alunecând jucăuși
nu e decât căderea unei ape înghețate
și ieri găseam încă o floare
toate lucrurile se petrec cum se petrec, se petrec că se petrec… și noi aureolăm totul cu o mitologie, așezăm zei în întâmplările întâmplătoare ale lumii, vedem mereu miracole acolo unde nu e decât întâmplare, și iar întâmplare, și iar întâmplare.
*
iarna cea frumoasă a lui 19…, miracolul ce se petrecuse i-a adus doar durere.

*
„Ninge!” spun cu vorbe pe care le știu de la părinți, dar ninsoarea e altceva, ceva de nenumit ce cade fiindcă e atrasă de pământ, nepăsătoare în căderea ei.
*
nu există frumusețe de deasupra frumuseții
nu există adevăr de deasupra adevărului
nu există nici un loc unde să ne cuibărim miracolul și de unde să-l așteptăm să ne salveze.
*
în mintea noastră e mereu o poveste în care noi suntem eroii principali ți-n care depășind încercările, suntem duși spre fericire.
Noi anticipăm aureolat ceea ce trebuie să se petreacă zi cu zi, noi anticipăm miracolul salvator ignorând ziua în singurătatea ei și-n care ne petrecem doar spre o altă zi, spre o altă aceeași zi.
Toate zilele sunt la fel.
câtă tristă luciditate la Heraclit !
și noi care așteptăm mereu zile miraculoase, zile în care ni se dă un semn, zile care fac din speranța noastră o îndreptățire, care ne justifică speranța ce-am sperat-o, așteptarea ce-am așteptat-o, închipuirea ce-am închipuit-o.
cum să te oprești în singurătatea ta ?!
cum să-ți oprești gândurile să clădească palate în cere vei fi dus și încoronat?!
*
femeia urâtă oprindu-se în fața casei mele – scoate o sticlă din geantă și bea, își aprinde o țigară; și-a făcut o casă din această clipă de plăcere, aici în ninsoare și frigul dimineții; nu așteaptă nimic, decât următorul fum pe care îl va trage, următoarea gură de băutură; ea nu mai are poveste, trebuie doar să uite de miracolele ei.
*
prima ninsoare era o sărbătoare, dar acum știu că ninge pentru că ninge.
mă trezesc într-o zi de iarnă
zăpada subțire, umedă – pustietatea
dealul în primăvară pe care trebuia să se întâmple miracolul, acoperit de zăpadă umedă, fleșcăită, și cețuri
miracolul nu s-a întâmplat – a fost un dezastru
dar, dacă s-ar fi întâmplat, știu acum că nu m-ar fi fericit, aș fi rămas cu dureroasa amintire a unei împliniri pierdute, or , așa, am rămas cu nostalgia unei neîmpliniri.
*
m-a fascinat întotdeauna râul trecând printre maluri înzăpezite din care se ițesc trestii uscate și tufișuri golașe – nici o iluzie, nici un miracol care să te salveze, doar curgerea rece a râului.
*
caietul acesta pe ducă
câteva pagini și…
e caietul belgian, caietul întâlnirii cu Jef, caietul morții lui Nicolae.
*
ziua aceasta înzăpezind amintirile
imaginea ei de fată frumoasă sărutând cățelul în ziua aceea de primăvară
și-acum, în locul acelei minuni doar pustiul și zăpada umedă, și frigul
aș urca acolo să stărui în locul în care am văzut frumusețea
mi s-a întâmplat să o văd.
*
umbra zăpezii s-a dus
Încă puțin și poate că o să știm pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am ști! Dacă am ști! (Cehov)
sufletul meu rusesc, sufletul meu românesc
umbra zăpezii s-a dus și-a rămas o zi de toamnă târzie, mohorâtă
iarna de-o zi s-a prefăcut în toamnă.
*
telefon lui Manea
mâine vizităm Spania la el
i-a plăcut dialogul cu Virgil.
*
voi părăsi acest caiet care m-a însoțit în Belgia
ultima pagină și el devine trecut, pe zi ce trece mai trecut
când îl voi răsfoi toate notațiile acestea, tot prezentul lor viu va fi câteva semne și o vagă senzație că am trăit în acea zi, în acel an.

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

 

Leave A Comment

%d bloggers like this: