Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XLVI)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)

*
…primul nostru străbun ne-a lăsat drept singură moștenire repulsia față de paradis. Dând nume lucrurilor, își pregătea căderea: pe a lui și pe a noastră. Dacă vrem să dregem ceva, ar trebui să începem prin a dez-boteza universul, prin a desprinde eticheta care, lipită de fiecare aparență, îi dă un relief și un simulacru de sens. (Cioran, Ispita de a exista, 19)

lectura întreține în mine entuziasmul, or aceasta e o formă neliniștită de a fi; vrei adevăruri când nu te poți mulțumi cu Adevărul; vrei sensuri, explicații, propoziții totale care să-ți mântuie Adevărul lipsei de sens, al singurătății și al morții reale care te așteaptă.

dorim un Absolut concentrat care să evidențieze un sens; dorim întrebători un răspuns și pentru că la nivelul propozițiilor nu-l primim, îl construim și ni-l dăm singuri

ne concentrăm singurătatea în întrebări pentru că nu ne-o putem răbda și astfel ne construim un sens
nu putem fi firești, nu răbdăm să fim firești, ci doar eroici.

un don Quijote îngrijindu-și grădina, privind căderea frunzelor și citind haiku-uri – e imposibil.

noi nu putem simți gratuitatea absolutului și construim pe măsura minții noastre un Absolut intențional.
neputând trăi de azi pe mâine, ne construim un mâine lateral, un mâine al fericirii noastre, un mâine cu sens; asaltăm timpul plantând un viitor.

suntem vânători de sensuri, nu culegători; preferăm micile aventuri, ce ne însuflețesc trecător, marii și singurei aventuri care ne spiritualizează.

neputând răbda lipsa de sens, a cărei suferire ne-ar scoate la liman, doar ne construim sensuri.
organizăm vânători de sensuri.

Deprinderea pasivității e tot ce poate fi mai opus felului nostru de a fi. (Epoca istorică începe cu doi mari isterici: Don Quijote și Luther.) Dacă generăm timp, dacă producem timp, o facem pentru că respingem hegemonia esenței și suprapunerea contemplativă pe care ea o presupune. (Cioran, Ispita de a exista, 7)
anticipăm mental sensul și, pentru că el nu apare, îl construim, îl grăbim, îl forțăm să apară, or, astfel, el va fi unul schimonosit, nenatural, sintetic.

Cehov mi se pare tot mai înțelept, căci el presupune disperarea, viața de zi cu zi în locul sensurilor construite – dezolarea, decepția.

neavând răbdarea de a simți misterul, construim miracole.

dorind să dăm vieții noastre un sens, noi pierdem sensul ei real.

la Cehov apare o decepție cathartică

creștinismul e construit pe miracole

con-cepție, de-cepție

credința vrea miracole ea nu se poate mulțumi cu misterul

și eu îmi confund viața cu ce am făcut și nu e de mirare că ceea ce se face cu mine – îmbătrânirea – mă tulbură, căci ea nu face parte din proiectele mele.

ordinea pe care o fac și ordinea în care sunt prins.

omul istoric, uitând misterul, și-a construit un anti-destin în care urma să fie salvat de miracole.

Aștept și eu miracole – cartea, recunoașterea – și totuși știu destul de multe despre inconsistența lor, știu că ele nu mă pot mântui.

În fața reușitelor acumulate în țările sale, Occidentului nu i-a fost greu să exalte istoria, să-i atribuie o semnificație și o finalitate. Istoria îi aparținea, el era promotorul; ea trebuia așadar să urmeze un curs rațional… și rând pe rând a pus-o sub patronajul Providenței, al Rațiunii, al progresului. Simțul fatalității îi era străin; a început să-l capete cu vremea, îngrozit de spectrul absenței, de perspectiva eclipsei. Din subiect iată-l ajuns obiect, deposedat pe veci de strălucirea, de admirabila megalomanie care până atunci îl făcuse opac la ireparabil. (Cioran, Ispita de a exista, 21)
nemaiînțelegând misterul prezent în tautologia eternei reîntoarceri, omul a construit un timp miraculos, împingând și pervertind misterul spre un miraculos proiectat utopic.

miracolul este un mister sintetic

omul a devenit un făuritor de miracole, uitând misterul; el și-a pierdut acea „stupiditate primordială”, cum spune Cioran.

el a înzestrat coerența cu sens, cu pre-sens, cu post-sens.

simt în mine aceeași sfâșiere; eu, cel ce-am cunoscut misterul, aștept acum miracole.

scrisoarea care ar trebui să vină, să mă salveze, e un miracol, dar miracolul e un mister sintetic.
să nu uit că, și de se va întâmpla miracolul, el nu mă va mântui.

miracolul heterogenizează lumea, o diferențiază, or misterul, acceptând omogenitatea ei, o „unitează”, o unifică nu din exterior, ci întru.

Cristos nu va fi înțeles pentru că, deși el vine să îndrepte spre mister, acest mister – împărăția lui Dumnezeu spre care ne îndreptăm născându-ne din nou întru spirit – e așteptat ca un miracol.
la Cehov, decepția este una de posibilitate a miracolului, și omul e purificat pentru a înțelege misterul, pentru a-l primi.

deznădejdea cathartică nu se mai poate consola prin soluții sintetice, printr-un timp proiectiv ce presupune miracole, ci în viața de zi cu zi… se poate arăta o lumină.

zi de noiembrie, plouă

și eu îmbătrânesc

să suporți tautologia zilelor.

Vom trăi un șir lung, lung de zile, de seri nesfârșite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta. (Cehov, 277)

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

 

Leave A Comment

%d bloggers like this: