Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XLV)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)

*
Formulez, așadar, un al doilea principiu al meditației mele: rolul științelor spiritului pentru viitorul Europei se întemeiază pe conștiința istorică. Aceasta nu mai admite existența unor adevăruri general valabile, care să fie recunoscute, dincolo de toate schimbările gândirii ca o philosophia perennis. (141-142)
Conștiința istorică și Proust
la Proust, dincolo de „conștiința istorică”, apare o autoritate aproape de nerostit: Timpul, un timp al eternei reîntoarceri, un timp al viului.
Este caracteristic pentru continuitatea gândirii europene faptul că tradiția metafizicii s-a putut afirma și în epoca luminismului și în aceea a nașterii științelor empirice moderne, ba a putut acționa chiar până în epoca romantismului. E tocmai ceea ce apare în cutezătoarea sinteză pe care a întrezărit-o idealismul german postkantian. Se prea poate ca Ernst Troeltsch să fi avut dreptate considerând acest fruct tardiv al metafizicii ca pe un simplu episod în ansamblul episodului luminist al epocii moderne. (Gadamer, 132)
o metafizică a generalului
Poate că n-a avut însă dreptate când a socotit viitorul metafizicii ca fiind realmente pecetluit deja în secolul al XIX-lea. Predispoziția naturală a omului pentru metafizică nu poate fi așa ușor reprimată, chiar dacă forma metafizicii ca „știință primă” nu este capabilă de vreo înnoire durabilă. În realitate, tocmai științele spiritului sunt cele care au preluat, mai mult sau mai puțin conștient, această mare moștenire a întrebării omenești despre lucrurile ultime și care au împrumutat și filosofiei, de atunci încoace, o orientare istorică. (142)
de la istoric la non-istoric, an-istoric, la timpul ca vid
timp intențional – timp gratuit
*
ieri, întâlnire cu familia la Drăușeni
îi vezi pe toți îmbătrâniți în satul în care ai mers copil, apoi adolescent și-acum cu părul albit.
*
un cer albastru-alburiu
nici o strălucire în această dimineață
Silviu dă primul concert cu formația lor.
*
seară cu Dorin și Monica
ne afundăm în iarnă.
discuție cu Dorin: dacă am reținut bine, Dorin vede existența unui transcendent real spre care noi tindem și care ne poate mântui; credința e cea care trebuie să ne conducă spre el.
pentru mine transcenderea însăși este transcendentul; ea ne mântuiește prin trecerea într-o altă sensibilitate care percepe sacrul în realitatea sa, nu în semn.
diferența între mine și Dorin ar fi că, așa cum descriu eu lucrurile, noi putem avea acces la sacru nesperând în nimic, chiar disperând; speranța primară e una care ne împiedică saltul real ce duce la o întâlnire nemijlocită cu sacrul; cuvintele, simbolurile, tot câmpul imaginar, chiar prin faptul că indică realul, îl ecranează – transcendentul sintetic e un mijlocitor opac.
pentru mine, sacrul există, dar relația cu el nu e o problemă de credință, ci de experiență, de experiere.
trebuie să avem experiența coincidenței contrariilor pe viu pentru a înțelege că toate sunt unul, că realmente toate sunt Unul; o asemenea trăire-înțelegere este mântuitoare.
pentru mine, a spune transcendent înseamnă a-l obiectualiza, or el nu este obiect(ual).
experierea sacrului nu se face sperând și crezând, ci disperând și neînchipuind nimic salvator (saltul de nivel se produce pe fondul unei rupturi de nivel).
transcendentul sintetic este cel în care credem, indicatorul, el vorbește despre o posibilă mântuire spre care trebuie să tindem înlocuind mântuirea reală, realizabilă, cu una scrutată.
o mântuire vizată nu e una mântuitoare, ci doar proiectată.
ceea ce mi se pare obturator este intenția și, astfel, speranța cultivată, ca și disperarea cultivată, sunt tot atâtea piedici.
tragedia era mântuitoare pentru că era un mecanism de „îndisperare”, de trăire a unei disperări nedorite, dar impunându-se.
*
e noiembrie – ce mai poți aștepta ?
sentimentul acesta că nu-mi mai vine să fac nimic, chiar și acea chemare de dimineață a dispărut.
a citi, a scrie , a discuta…
nici o veste, nici o carte să mă însuflețească
glisez pe propriile mele certitudini
ce rost au scrisul și meditația ?
nu mă mai pot sprijini de nimic.
*
plouă peste frunzele uscate
si nu mai pot lua în serios ceea ce trebuie să fac
de fapt nu trebuie nimic
nici un proiect nu mă mai poate încălzi
să stau aici, la mine însumi, cu mine însumi
se lasă iarna, iar eu mi-am pierdut sentimentul realului
fac totul ca și cum l-aș face
zi de noiembrie ca o zi de noiembrie
și timpul trecut de curând mi se pare trecut demult.
*
sunt fete care se ascund în figura unei femei încât doar dacă ți se spune cine e mai poți recunoaște ceva din trăsăturile lor.
*
se lasă noaptea peste umezeala lui noiembrie, peste frunzele uscate, ude
și caietul acesta va mai fi când eu n-am să-l mai pot deschide ca să notez una, alta…
*
ploaie de noapte
creștinismul vede totuși, mitologizant, o lume dirijată antropocentric, un Dumnezeu preocupat de om.
speranța e o amânare
prin Carte, creștinismul oferă o lume de sensuri semipreparate, prefabricate

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

 

Leave A Comment

%d bloggers like this: