Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XLIV)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)

 

*
vine o vreme când rătăcirea înainte se preschimbă în rătăcire înapoi.
vine o vreme când îți dai seama că ai pierdut și raiul și țărâna.
*
lumină de toamnă
atât de pură în însoririle ei asupra unei lumi sărăcite de culori,
ici-colo verdele unor copaci, frunzele veștede au căzut deja.
Pe ce să te sprijini decât pe această lumină de toamnă ?
Nori cenușii, groși, și o lumină nespus de clară pe Breite
Se-ntunecă atât de repede…
*
mă trezesc odihnit și fără sens.
Subiectul religios trăiește relația cu sacrul sub forma unei rupturi de nivel, ce-l introduce într-o ordine a realității cu totul diferită de cea obișnuită. (Velasco, 60)
ruptura de nivel e doar primul pas, cred, după experiența mea vie, trăită fără nici o anticipare; e ruptura de modul obișnuit, bineînțeles, de a simți și gândi, este disperarea care te face să nu mai ai încredere în nimic, să simți că totul e derizoriu, că nimic nu are temei, că lumea îți fuge de sub picioare, că nu te mai poți sprijini de nimic, pentru că viața ta, acel temei care justifica lumea, e de fapt fără nici un temei, o viață amenințată, oricând gata să fie aneantizată.
Esența tuturor riturilor de inițiere constă în trecere de la viața „naturală” la o nouă viață dobândită prin apariția sacrului și prin contactul cu el. „Moartea, reprezentată în orice rit de inițiere, reprezintă sfârșitul omului natural și trecerea la o nouă formă de existență, aceea a unei ființe născute întru spirit, adică aceea a unei ființe care nu trăiește numai în realitatea imediată. În inițiere moartea este un element integrant al faptului mistic prin care omul se transformă devenind altceva, conform modelului înfățișat de zei” (Eliade, 63)

saltul de nivel = conversiunea
„Nu omul se convertește, ci Dumnezeu este cel care îl convertește și îi dăruiește o viață nouă… conversiunea este în mod esențial o renaștere. Dumnezeu reînnoiește viața; el înlocuiește viața profană și lipsită de credință cu o viață sfințită” Eliade. În termenii specifici religiilor profetice, se spune că o conversiune este rodul chemării lui Dumnezeu, chemare la care omul trebuie să răspundă cu credință și ascultare.” (69)

inițierea spontană, naturală, presupune o disperare reală pe care omul o trăiește nu în vederea unei iluminări, – ceea ce ar fi o dezvăluire a secretului – ci legat de viața sa, de propria sa viață de evenimentele care văzute stereocronic nu mai pot fi interpretate ca împliniri, ci sunt văzute ca tautologice; eul își pierde acea voioșie care-l făcea să se simtă central și esențial, norocos și privilegiat.
inițierea spontană beneficiază de un „secret natural”, de situația reală în care cel ce intră de la sine în încercare nu știe nimic de vreo iluminare, ci trăiește disperarea ca disperare, nu în vederea unei iluminări, chiar știința faptului că ar exista iluminare e de fapt dezvăluire a secretului și oprire a procesului de iluminare într-o zonă imaginară.
rostul secretului era unul „igienic”; el trebuia să apere „rana” neofitului de „microbii” vreunei speranțe că există salvare, și rana trebuia să se vindece printr-o iluminare neanunțată, naturală, de la sine.
trăim într-o lume a secretului dezvăluit și trâmbițat, și chiar de aceea întâlnirea cu misterul nu se mai poate realiza.
pentru neofit, ca și pentru cel care se iluminează spontan, disperarea nu trebuie trăită ca un joc, ca o încercare într-un simulator existențial.
dacă pentru cel ce se ilumina spontan, disperarea era reală, pentru neofit trebuiau ascuns artificialitățile simulatorului prin care se realiza inițierea în cadrul ritului.
*
de mâine ne vom adânci în toamnă
inițierea se realiza nu în vederea a ceva, ci întru.
cerul înnorat și turnul cenușiu.
*
noaptea citind Gadamer, Moștenirea Europei
…mă întreb acum ce a devenit filosofia în epoca noastră și cum poate ea contribui, prin ceea ce este, la rezolvarea problemelor critice, în acest ceas al lumii în care trăim. (Gadamer, 129)
Să spunem că vom supraviețui, probabil, ca umanitate, dacă vom izbuti să învățăm că nu ne e îngăduit să ne folosim pur și simplu de instrumentele puterii și posibilitățile de acțiune, ci, dimpotrivă, că trebuie să ne oprim în fața celuilalt în calitatea sa de celălalt, atât în privința naturii cât și a culturilor în care au crezut alte popoare și state, să învățăm că trebuie să-i acceptăm astfel pe celălalt și pe ceilalți ca fiind ceilalți față de noi înșine, spre a câștiga împreună unii de la alții. (Gadamer, 136)
în acest sens vechea metafizică, totalitară, se cuvine înlocuită cu pragmatismul… dar noi rămânem ființe cu doruri metafizice.
există un mod metafizic de a fi care să-l accepte pe celălalt ?
poate chiar „spiritul de haiku” este o asemenea „metafizică” pragmatistă; Unul nu mai este o proiecție a eului ce încearcă să se impună celuilalt, ci se vădește fulgurant chiar în celălalt, un celălalt același: e vorba de o metafizică simpatetică.
Prima burniță,
O maimuță parcă imploră
hăinuță. BASHO
descoperim un același în celălalt, un același ce nu se impune matematic, ci simpatetic.
o asemenea „metafizică” nu unifică lucrurile, ci le identifică, descoperindu-l pe Unul, și nu impunându-l.
o metafizică a disjunctelor?

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

Leave A Comment

%d bloggers like this: