Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XLII)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)
*
există în Europa un animism de sorginte livrescă ce implică un antropocentrism final.
*
dimineața devreme
cafeaua
încep să citesc Stăniloaie, Restaurarea omului.
Nu există om care să-și fi câștigat credința din natură, din lumea văzută impersonală. (14)
nu știu dacă e așa
Dar nu s-a auzit ca cineva să-și fi reaprins credința prin contemplarea pură a naturii. Orice ins care a pierdut și și-a recâștigat credința a întâlnit unul sau mai mulți oameni care manifestau prin cuvânt sau faptă certitudinea credinței și acest fapt a produs în el, deodată sau treptat, o renaștere a credinței. (15)
Calea pe care vine credința în om este alt om… Cine se află în preajma unui om care își mărturisește calm, dar neclintit, credința, greu poate rezista să nu devină și el credincios. (Stăniloaie, 16)
modelul
dar această credință modelată nu are acces direct la sacru, ea nu este o experiere individuală, ci, să-i zicem, personală, verbală doar.
relația directă cu sacrul presupune o revelație a realului, a unui alt tip de ordine decât cea pe care o presupunem, fie și prin credință.
credința este o revelație de second hand, derivată, ea nu are acces la sacru.
aș opune credinței – revelația care duce la evidența sacrului.
credința obiectualizează sacrul.
*
Eliade – Mitul eternei reîntoarceri
Prin acest act, în aparență absurd, Avraam întemeiază o nouă experiență religioasă, credința.
Poate nu ar fi nefolositor să precizăm că ceea ce se numește „credință”, în sensul iudeo-creștin se diferențiază din punct de vedere structural de alte experiențe religioase arhaice. Autenticitatea și validitatea religioasă a acestora din urmă nu trebuie pusă la îndoială, pentru că ele sunt întemeiate pe o dialectică a sacrului universal verificată, Dar experiența „credinței” se datorează unei noi teofanii, unei noi revelații care a anulat, pentru elitele respective, validitatea altor hierofanii…
Între Dumnezeu și Avraam se deschidea o prăpastie, o ruptură radicală de continuitate. Actul religios a lui Avraam inaugurează o nouă dimensiune religioasă: Dumnezeu se revelează ca persoană, ca existență „total distinctă” care ordonă, gratifică, cere fără nici o justificare rațională (adică generală și previzibilă) și pentru care totul e posibil. Această nouă dimensiune religioasă face posibilă „credința” în sensul iudeo-creștin. 85
Regenerarea periodică a creației este înlocuită cu o unică regenerare care va avea loc in illo tempore viitor. Dar voința de a pune capăt istoriei într-o manieră definitivă este încă și ea o atitudine antiistorică, asemenea celorlalte concepții tradiționale. (Eliade,86)
*
Cartea focalizează eterna reîntoarcere la nivelul Istoriei.
Personalizarea este legată de activitatea umană, iar nu de existența umană.
la greci resurecția religioasă s-a produs tocmai în numele existenței pure și împotriva personalizării în care omul nu-și mai găsea sensul.
sensul e regăsit în „tautologica” renaștere a grâului.
romanul lui Proust opune Istoriei cu al său transcendent sintetic chiar această renaștere, opusul unor valori de secret – ce se dovedesc iluzorii – valoarea de mister.
În căutarea timpului pierdut e regăsirea unui timp omogen în locul celui heterogen, e omogenizarea a ceea ce părea heterogen și chiar prin aceasta este Revelație peste și prin Istorie a sacrului firesc; prezentul sfâșiat se reumple clipă de clipă de sacralitate.
transcendentul sintetic – o concentrare narativă, o obiectivare și personalizare a sacrului or transcendentul natural este o transcendere chiar a acestui transcendent uman pentru a atinge realul însuși în tautologia lui misterioasă.
*
când realitatea noastră s-a decupat din realitatea firii…
când realitatea noastră s-a decupat din realitatea firii și sacrul nostru a devenit o realitate umană, special.
omul nu este o ființă specială, chiar dacă își pare așa.
când Dumnezeu era natural el se vădea, acum trebuie construit pe baza unei logici finale umane, doar umane, decupate din logica firii, din „logica” sacrului.
*
și mă voi despărți de cărțile mele, de toată această organizată și familiară întreprindere, pentru a săvârși ceva natural.
iluminare întru timp
iluminare spre timp
*
există în inima creștinismului real o îndârjire polemică, – ca și în islamism – un fel de totalitarism, în fond necreștin.
*
au trecut treizeci de ani din ziua aceea, la fel de minunată, de toamnă când în grădina însorită ascultam sub cerul albastru, privind pădurea vestejită în toate culorile, ascultam Stairway to Heaven; treizeci de ani zi cu zi au trecut cu toate întâmplările și viitorul acelei zile nu există.
e o zi minunată de toamnă și doar decorul ei a mai rămas.
eu, cel de-atunci, cel cu imaginea ei, cu viitorul încă deschis de speranțe, s-a dus.
*
ieri la Manea – îl plimb prin Belgia
*
zi de muncă
îi trimit gramatica lui Jef și scrisori lui Bernard, Poppi și Lucas
la Dorin să împrumut Teologia dogmatică ortodoxă a lui Stăniloaie.

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

Leave A Comment

%d bloggers like this: