Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XLI)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)

*
dimineața devreme
Mai întâi, spre deosebire de iluminarea budistă, contemplarea mistică a lui Dumnezeu din spiritualitatea creștină răsăriteană nu are semnificația unei ”iluminări a spiritului” prin sine însuși, ea nu este pur și simplu un produs al propriei naturi umane, al eforturilor omului, ca în budism. Desigur, ascetul se poate pregăti, poate deveni receptiv, în acest sens, dar experiența nemijlocită a unirii cu lumina lui Dumnezeu se poate realiza doar atunci când intervine ajutorul harului divin, când activitatea omului încetează, înțelegând prin aceasta nu doar activitatea simțurilor, ci și a gândurilor, atunci când omul primește realmente experiența lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. În mistica răsăriteană, dincolo de iluminarea propriu-zisă a spiritului, se află persoana lui Dumnezeu, confirmată în și prin Revelație, ceea ce budismului îi lipsește cu desăvârșire. Tocmai de aceea iluminarea misticului ascet ortodox este o iluminare în și prin Dumnezeu, în Duhul Sfânt, ca unul care S-a revelat și este experiat realmente de către ascet ca Persoană într-o comuniune reală de lumină. (Achimescu, 212)
deosebirea este importantă, dar, probabil, inutilă.
*

în creștinism intervine o autoritate care îmi pare a fi o proiecție antropocentrică de origine livrescă. Persoana este un ordonator exterior; nu există Totul și Unul, aici Totul nu e Unul.
În același timp, trebuie reținut că, în mistica ortodoxă, experiența apofatică a lui Dumnezeu, pe care se bazează, de altfel, simbolismul „iluminării” în viziunea lui F.Buri, nu înseamnă nicidecum o „reducție” (epoché) la un apofatism ontologic, așa cum se întâmplă în budism și după cum vom observa că se întâmplă și în cazul școlii din Kyoto, la care se referă profesorul amintit. Spiritualitatea ortodoxă nu împărtășește un asemenea apofatism, pe care îl regăsim mai degrabă în fenomenologia apuseană de la Ed. Husserl până la J.P. Sartre. Este adevărat că Biserica ortodoxă prețuiește mult apofatismul, dar îl corelează întotdeauna cu catafatismul. Apofatismul iluminării creștine rămâne, în viziunea Ortodoxiei, doar la nivelul epistemologic, fără ca prin aceasta să nege realitatea lui Dumnezeu, ca Persoană, ca existență, ca iubire, dar și ca unul ce transcende toate aceste atribute, așa cum se întâmplă în budism. (Achimescu, 212)
cineva-nimic
e o problemă de cuvinte, dar și de o viziune proiectivă ce concentrează Absolutul într-un centru de autoritate antropomorfic și antropocentric.
realitatea lui Dumnezeu este aceeași pentru cel care a trăit revelația; el nu se mai poticnește în cuvinte ca Persoană și Nimic.
În eternitatea comuniunii desăvârșite, întâlnită în creștinism, regăsim libertatea deplină un sens unic și suprem pentru toate și o mișcare deasupra oricărei mișcări, pe când în veșnicia – sunyata, o veșnicie solpsistă, și, în consecință, a oricărei libertăți. Fără comuniune, nu mai există nimic nou, iar timpul devine ”gol” (sunya) și fără conținut. Prin vidul lui total, prin absența oricărei mișcări, oricărei direcții, oricărei ținte, timpul acesta a devenit nesemnificativ și inutil. Această ”veșnicie” este chiar dedesubtul timpului, ea reprezintă acel sunyata, acel timp nirvanic. (Achimescu)
revelația mea s-a produs prin pierderea unui centru de autoritate paternal care se „îngrijea” de mine, de „istoria” mea, care mă îndruma și mă călea pentru succes; revelația s-a produs când am înțeles că sunt singur și muritor, că orice proiecție a unei griji de sus era o proiecție egotică și că lucrurile nu sunt decât ceea ce sunt, că ordinea mea era doar a gândurilor mele și că nimeni nu se îngrijea antropocentric de mine, că „istoria” mea nu avea nici un sens sau un presens. Acolo unde prevedeam un centru de autoritate, o instanță binevoitoare ce mă „școlariza” spre succes și fericire nu era nimic și viața mea era atât cât era; iubirile însele îmi păruseră predestinate ca să se dovedească a fi fost doar întâmplătoare – și aceasta m-a răvășit, mi-a dărâmat transcendentul sintetic pe care-l întrevedeam deasupra mea, grijuliu și ordonator.
*
în creștinism există acel centru de autoritate care ordonează pentru om, care dă un sens istoriei și vieții fiecărui individ. Este o proiecție egotic-istorică ce pune mereu un preaplin de sens în locul nimicului, o grijă paternal istorică… Nimic nu e gratuit.
creștinul e mereu scindat pentru că neîmplinirea devine un modus vivendi.
el se închide în labirint și speră să iasă din el odată și odată.
speranța, așteptarea, împlinirea (vizată)
ele ne opresc în fața legii – cum spune Kafka.
de fapt țin de mutarea accesului la mister în planul narativ al aflării secretului; scenariul ia locul încercării lăuntrice, a mutației reale.
*
când Dorin mă întreba, dar cum pot să accept că totul a fost un joc, o minciună, el viza un real; e drept că în ritualul de inițiere neofitul era pus într-un simulator existențial, dar acest simulator voia să creeze condițiile unei revelații reale, acelea în care trăise efectiv cel ce se inițiase spontan.
isteț, omul descoperă că simulatorul e doar un simulator și, pentru că nevoia de revelație, de împlinire spirituală, rămâne, ea e mutată în plan imaginar, e derulată într-o narațiune în care e proiectat un spațiu de iluminare, mântuire, utopic, pe care trebuie să-l așteptăm, să sperăm că-l vom atinge cândva…
Dacă nu tu, cine ?
Dacă nu acum, când ?

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

 

Leave A Comment

%d bloggers like this: