Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XL)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)

*
dimineața devreme
mutația existențială este transferată într-un plan narativ-explicativ, în zona virtuală; omul trebuie să creadă pentru a fi salvat.
sectele – explicații diferite, fiecare considerându-se mai adevărată, mai „corectă”; poveste mai adevărată.
se creează un orizont de așteptare în zona narativului, brodări ale întreruperii ritualului de inițiere real; religiile se mișcă în zona secretului dezvăluit și narat, dar chiar aceasta împiedică desfășurarea reală a transmutației lăuntrice; ea aduce în domeniul livresc, mintal, explicativ, narativ o mutație care trebuie să se producă real și a cărei condiție sine qua non este neștiința.
spiritualul este confundat cu un fel de cărturărie iar aventura spirituală se va petrece într-un spațiu virtual, în închipuire.

apariția mitologiilor și a basmelor mută transmutația reală, înscrisă poate chiar în codul genetic, în planul unor jocuri mentale narative, în zona imaginarului; de aceea ea implică nevoia de credință, în expozeul narativ-explicativ credința fiind un fel de a accepta regulile jocului.
ontogenia umană are, probabil, ca pas și împlinirea spirituală.
epistemologia genetică
*
minunată zi de toamnă
și-aproape că n-am simțit-o.
*
mă trezesc târziu cu sentimentul că am pierdut dimineața de lucru.
o veste bună: Zen-ul e sub tipar.
*
tragedia realiza omul înlăturând tot ceea ce era ireal în el; era o autentificare, dacă se poate spune așa.
nu poți trăi decât pentru prezent.
*
iarna asta care se apropie peste mizeria noastră.
*
speranța sintetică se propagă în zona secretului.

Dacă din punct de vedere budist, această sfințenie este doar o dimensiune a prezentului, așa încât ea nu poate fi legată de trecut sau de viitor, în înțeles creștin, în schimb o odihnă definitivă sau prelungită în momentul prezent nu este posibilă, pentru că noi trăim într-o viață insuficientă, adică în timp. Momentul prezent, din perspectiva creștină, reprezintă un moment întins spre viitor, așa încât el nu este niciodată un moment exclusiv prezent. Propriu-zis, noi nu avem prezent, întrucât nu avem și nu am ajuns la o viață desăvârșită, infinită. Doar Dumnezeu, existența desăvârșită, este un prezent etern. (Achimescu, 214)

moment întins spre viitor, spre un obiectiv mental, ideal
*
diferența e pe cât e importantă, pe atât de inutilă; pe cât de importantă mental, pe atât de superfluă existențial.
la fel de importantă și inutilă ca și deosebirea între Persoană și Nimic; ele, dar mai ales Persoana, credința, speranța, țin de o amânare a saltului cuantic prin obiectivare, adică prin presupunerea unui transcendent sintetic; obiectivarea misterului, prin tratarea lui ca secret, este introducerea spațiului – mental, omenesc – în timp, o reziduare a timpului. Narațiunea umană se substituie timpului gratuit.
Eternitatea nirvanică se află întotdeauna în contradicție cu veșnicia comunității creștine, fiindcă este goală de conținut și, în consecință, monotonă. Această eternitate moartă nu mai este în timp în sensul propriu-zis, întrucât nu mai este o succesiune de stări mereu noi, stimulate de speranța de a ajunge mereu mai departe în eternitate, ci o eternitate a monotoniei și a golului, în care nu mai sunt posibile nici speranța, nici așteptarea, nici împlinirea. (Achimescu, 215)
*
e destul de clar
în creștinism avem un preaplin de conținut care permite o succesiune de stări mereu noi spre o eternitate nemonotonă și care implică speranța, așteptarea și împlinirea
e vorba de speranța de a ajunge mereu mai departe în eternitate.
idealul ca transcendent sintetic implică o mișcare mentală ce ține de o stăruire în zona amânării, de fapt a întreruperii ritului de inițiere.
*
antropocentric, creștinismul vede omul vegheat de o persoană, el vede o esență personalizată, preocupată de om, de istoria lui, de speranțele lui, o Persoană ce-i răspunde omului, ce se îngrijește de el.
și care-i adevărul ?
suntem singuri sau însoțiți ?
iată întrebarea capitală și, probabil, inutilă, pentru că e o întrebare, iar nu răspuns
monoteismul târziu introduce o eternitate heterogenă, nemonotonă.
e greu de demonstrat că pot exista și coincide Persoana și Nimicul în același timp, că, existențial, deosebirea lor e superfluă.
*
noul e doar combinatoriu, alcătuitul
atingând eternitatea, descoperi alcătuitorul care e mereu același, în acțiune și totuși la sine însuși. Abia aici se întâlnește libertatea ca disponibilitate absolută.
nu mai e nimic de sperat pentru că totul e aici și acum, e viul însuși ce-și vădește misterul în gratuitatea fiecărei clipe.
*
suntem doar chimici sau există un organizator ?!
*
răspunsul, de nerăspuns, ar fi că tocmai pentru că suntem chimici, suntem într-un organizator, că Dumnezeu e mai aproape decât ni-L imaginăm obiectivându-L, antropomorfizându-L, îndepărtându-L.

grija chimică – ea oferă un temei fără să ofere un centru.
*
noi îl îndepărtăm pe Dumnezeu pentru că-l deztrupăm, îl idealizăm; împingem Împărăția cerului într-un centru de autoritate, într-o zonă imaginară.
grija chimică este o grijă întrupată.
în momentul când ai răspunsul, întrebarea nu se vădește doar inutilă, cât în alt plan; ea nu poate primi răspunsul așteptat, sperat.
doar lipsa de răspuns conține în ea Răspunsul.
eternitatea e acum și aici – iată un răspuns de neînțeles pe care nu-l putem aștepta și care doar el ne poate răspunde.
cum poate ordinea să fie la purtător, esența pe care o vedeam Acolo, chiar aici, în imediata apropiere ?
europeanul a introdus o diferență între chimic și organizator, material și spiritual, profan și sacru, or tocmai această diferență a desacralizat lumea.
chimia și Dumnezeu sunt despărțite de mintea noastră sfâșiată.
cum poate exista Dumnezeu în absența lui Dumnezeu ?
iată o întrebare al cărei nerăspuns ne poate pune în prezența lui Dumnezeu.

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

Leave A Comment

%d bloggers like this: