Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: “Note din zile” de Marius Iosif (XXXVIII)

“Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste.” (Marius Iosif)
*
îmi spune că la vară, dacă va mai trăi, vrea să stea două luni în cabana din grădina sa, fără să mai coboare deloc în casă, fără să mai folosească nici măcar poarta casei, ci să iasă pe poarta grădinii
*
ziua frumoasă de ieri
schimb deja din banii aduşi din Belgia, mizeria este aici de nedescris
*
telefon lui Gabi
tatăl lui la telefon – bolnav şi el de bătrâneţe. Cum au putut trece aşa, în no time, atâţia ani?! Mai ieri coborâsem din munte cu Silviu la Orăştie, la ei, şi erau încă tineri
a apărut ceva despre Petra, Gabi nu ştia unde
*
plouă şi e rece
mă gândesc la prietenii mei din Belgia
am trăit acolo o altă viaţă, o viaţă paralelă într‑o lume a bunăstării
și totuşi eu aici îmi am rădăcinile, aici simt că pot scrie, că pot înţelege
*
plouă pe frunzele viţei de pe terasă
*
ieri, telefon lui Cis – n‑a trimis încă ancheta
Dorin trece pe la noi. Raluca a plecat la Bucureşti, e studentă!
*
mă gândesc la articolul despre Europa – formarea unei conştiinţe europene
oricum nu e grabă
conştiinţa europeană amână salvarea şi se lasă în grija cuiva; trebuie doar să se străduiască, să respecte nişte precepte şi să creadă
ultima zi de septembrie
o religie alegorică, „rezolvă” în imaginar ceea cer trebui să se rezolve existenţial
*
mi‑e atât de greu să mă regăsesc
unde e cel ce citea liniştit dimineţile?!
aş fi putut îmbătrâni altundeva?! mai liniştit…
*
scrisoarea recomandată – sporire de impozit
o carte colegului Horia Gligor
îl întâlnesc pe Johannes Halmen, preotul, şi‑i dau o carte
*
„Mor din neputinţa de a muri” spune sfânta Tereza: de fapt, pentru că nu reuşeşte să atingă acea treaptă a nefiinţei care să‑i permită să trăiască într‑adevăr viaţa nouă şi să se supună fără a suferi. (De Rougemont)

„explicaţia” ar fi că, pornind de la naraţiune omul încearcă să rezolve în zona imaginarului ceea ce avea loc, trebuia să aibă loc în zona existenţialului; se încearcă o pătrundere de mister în zona secretului; nu e vorba doar de un ritual de iniţiere întrerupt, ci el este dezvoltat în zone imaginare
pasiunea mistică este o trăire pervertită a misterului, o trăire în zona imaginarului, o trăire derivată din „poveste”
ceea ce omul a pierdut căzând în zonele teoretice este posibilitatea reală de iluminare, revelaţia ca fapt existenţial iar nu ca fapt mintal
speranţa derivată din texte duce la pasiune, la un efort intelectual de salvare, la o salvare propusă, intenţionată, or salvarea se face în realitate, în neştiinţă
*
clasa politică românească s‑a dovedit, prin fapte, a fi principalul duşman al poporului român
*
religiile post‑arhaice sunt religii ce se mişcă în zona secretului – uitând că secretul era doar „coaja” misterului – ele vor să atingă misterul dezvăluind secrete, explicându‑le, teoretizându‑le, construindu‑le, deconstruindu‑le
împingând „salvarea” în planul ideal (mental), europeanul brodează teoretic în zona întreruperii ritualului de iniţiere; el caută să‑şi salveze „eul”
eul ştie ce vrea, dar pentru a atinge acel vrut, el trebuie să nu mai vrea, să nu mai spere, să dispară pur şi simplu
spiritualizarea presupune întruparea, restrângerea gândirii în limitele corporale; a gândi cu pielea, dincoace de iluziile unor sensuri care „ordonează” lumea şi de care îşi agaţă iluziile
tragedia asta făcea: dezbrăca la piele omul, îl dezbrăca de toate iluziile, îl ducea în realitatea lui, într-o disperare care nu se mai putea agăța de nimic; și-abia așa omul putea renaște într-o altă logică sensibilă la terțiul inclus.
*
răceala
și-aceeași neputință de a mă regăsi cel ce aici, la birou, cu cetatea în față, citește și caută răspunsuri.
*
La fel, de îndată ce iubirea față de Dumnezeu va înceta să mai reprezinte un simbol al iubirii/unirii cu ziua necreată, ea va deveni simbolul imposibilei uniri cu femeia; va păstra însă din originea ei mistică, ceva divin, fals transcendent – o iluzie de glorie eliberatoare al cărei semn tot durerea ar fi! Astfel se petrece răsturnarea tragică: să te autodepășești până te unești cu transcendentul, când ținta nu mai este lumina și când nu cunoști „drumul”, înseamnă să te avânți în Noapte.
Din acest moment, depășirea nu mai înseamnă decât exaltarea narcisismului. Ea nu mai urmărește eliberarea de simțuri, ci dureroasa intensitate a sentimentului. Drogare prin spirit. (De Rougemont, 195)
*
când spiritualul se petrece în plan mental, în „poveste”, el nu mai e împăcare, mântuire, ci o nemântuire exaltată, pasională – o iluzie amplificată, o „dezvoltare” a întreruperii ritului.
transcendentul sintetic este o mentalizare a mântuirii și tocmai de aceea o nemântuire cultivată pentru ea însăși – pasiune nerezolvată.
pasiunea e încercarea unui eu de a se mântui ca eu – și de aici încercarea de a se menține în pasiune, de a spori ca viață „autentică”, or chiar prin pierdere eului, doar prin pierderea lui, mântuirea reală e posibilă.
sufletele neîmpăcate vizează o salvare despre care nu ar trebui să știe nimic, ele se caută în zona secretului dezvăluit, caută misterul în labirint iar nu prin zborul care ar trebui să lase problemele labirintului și, astfel, să înțeleagă.
noi știm scenariul și ne amplificăm speranța, or pentru a ne mântui cu adevărat ar trebui să nu cunoaștem scenariul, să nu știm că e doar un scenariu și să ne jucăm rolul autentic, disperând până la capăt iar nu sperând; misterul artificial, sintetic, e mut, el nu ne mântuiește cu adevărat, ci ne droghează.

(Fragmente din volumul “Note din zile” de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)

Fotografiile apartin autorului.

Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).

Leave A Comment

%d bloggers like this: