TETAROM


 

Ne gasiti pe Facebook.

Copiii programează la bibliotecă.Ateliere pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani

 

Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”, instituție de cultură aflată în subordinea Consiliului Judeţean Cluj, marchează, prin organizarea mai multor evenimente, cea de-a V-a ediție a EU CodeWeek, manifestare ce se desfășoară la nivel european în perioada 7-22 octombrie 2017.


Astfel, la sediul central al bibliotecii de pe Calea Dorobanților nr.104, Secția pentru copii, împreună cu ,,Kids Go Tech”, cu susținerea Google, vor organiza o serie de ateliere pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani. În 11, respectiv 18 octombrie, începând cu ora 16.00, timp de 3 ore, vor avea loc ateliere de robotică, quiz şi scratch & stories.

La Filiala Zorilor de pe Strada Observatorului nr.1, ,,Asociația Prietenii Bibliotecii Județene Cluj”, ,,Asociația Techsoup România”, împreună cu voluntarii programului ,,Implică-te și dăruiește. Fii voluntar!” vor organiza patru ateliere intitulate BIBLIOROBOTICA în care copiii vor construi și programa roboți din setul Lego Mindstorm.

CodeWeek este o inițiativă a Comisiei Europene ce a fost organizată pentru prima dată în anul 2013, având ca scop familiarizarea tuturor cu noțiunile legate de procesul de programare. Prin organizarea acestor activități, Biblioteca Județeană ,,Octavian Goga” Cluj se alătură instituțiilor care contribuie la creșterea competențelor digitale, inclusiv cele legate de programare, susținând prin aceasta procesul de E-incluziune.

Evenimentele au fost înregistrate pe http://events.codeweek.eu/ și https://www.meet-and-code.org/. Participarea la ateliere este gratuită.

Mai multe informații privind activitățile derulate în cadrul EU CodeWeek sunt disponibile pe site-ul oficial al Bibliotecii ,,Octavian Goga” Cluj - www.bjc.ro.

Concerte Classic Unlimited într-o hală, în atelier de reparații auto-moto, librărie, magazin, tipografie și în cetate

Turneu național de muzică clasică în locuri neconvenționale

 

Concerte Classic Unlimited într-o hală, în atelier de reparații auto-moto, librărie, magazin, tipografie și în cetate

 


Turneul național Classic Unlimited de promovare a muzicii clasice în locuri atipice ajunge toamna aceasta în mai multe orașe din țară: București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara, Alba Iulia, iar lista orașelor care vor găzdui concerte e deschisă.

 

Pianistul român stabilit în Germania Bogdan Vaida aduce în țară un concept pe care l-a testat deja în Germania și prin care își propune să le arate oamenilor că arta și cultura pot fi descoperite în locurile în care ne trăim viața de zi cu zi.

 

Până acum sunt confirmate primele șase spații care vor găzdui concerte: fosta hală de producție din Iași, Hala Fix, Cetatea Alba Carolina din Alba Iulia, librăria Cărturești Carusel din București, magazinul Pegas din Timișoara, service-ul Autoworld din Cluj și tipografia Daisler Printhouse din Cluj-Napoca.

 

Pianistul Bogdan Vaida: „Muzica se schimbă în funcție de locul unde cânt”

 

„Ideea de a cânta în locuri neconvenționale eu o am de mai mult timp. Mai exact am căutat o formă în care să le pot arăta oamenilor, indiferent că sunt sau nu cunoscători, ceea ce pe mine mă pasionează la muzică și anume conținutul ei concret și legătura cu viața de zi cu zi. Încerc să scot muzica din tiparele obișnuite în care contextul social sau anumite constrângeri sociale o sugrumă de multe ori. Adică o scoatem din sălile tradiționale de concert, unde rareori vin oameni care nu au fost învățați cu muzica clasică”, spune Bogdan Vaida.

 

Pianistul afirmă că pentru el muzica se schimbă în funcție de locul unde cântă și speră ca asta să descopere toți cei care vor veni la concertele lui. În cadrul Classic Unlimited, Bogdan Vaida va interpreta Nocturna op. 48 nr 1 de Frédéric Chopin, Toccata de Sigismund Toduță, Rapsodia ungară de Franz Liszt și Tablouri dintr-o expoziție de Modest Mussorgski.

 

„E foarte interesant pentru mine cum se schimbă muzica în funcție de locul unde cânt. Sigur, în funcție de acustică, loc și condiții. Dar și din punct de vedere afectiv, emoțional, în funcție de "aura" locului respectiv și mai ales de oamenii care își duc viața de zi cu zi acolo. Practic la fiecare concert se amestecă muzica cu "arta" locului respectiv. Pentru că și să meșterești la motociclete sau să vindeci bolnavi sau să cureți apa de... tot felul (am avut un concerte și la o stație de epurare) poate fi o artă”, crede el.

 

Accesul la concertele din cadrul turneului Classic Unlimited va fi pe bază de bilet neobligatoriu. Fiecare persoană alege care e suma pe care o achită în funcție de experiența pe care o are în cadrul concertului. Rezervarea este obligatorie pentru fiecare concert, deoarece locurile sunt limitate.

 

Apel pentru locuri neconvenționale care să găzduiască concerte Classic Unlimited

 

Orice firmă, instituție, organizație sau persoană fizică poate propune un loc de desfășurare pentru viitoarele concerte din cadrul turneului de toamnă 2017 Classic Unlimited. Propunerile se primesc online pe site-ul www.classinunlimited.ro și tot acolo se fac și înscrieri la concerte.

 

„În Germania, unde am pornit acest proiect – denumit acolo Klassic Mittendrin - sunt tot mai mulți oameni care se interesează și ne fac propuneri de concerte în locuri mai mult sau mai puțin excentrice. E greu de zis cum va fi în România. Dar și asta are farmec. Adică e o surpriză nu numai pentru public si pentru organizatori, ci și pentru mine. Pentru mine lucrul cel mai de valoare la proiect e că învăț foarte mult, iar concertele în locuri atipice mă schimbă ca muzician și ca om”, spune Bogdan Vaida.

 

Despre artist

 

Pianistul Bogdan Vaida s-a născut la Cluj-Napoca în 8 septembrie 1981. A absolvit Liceul de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj, apoi a continuat studiile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” sub îndrumarea profesoarei Ninuca Oșanu Pop. În 2002 a plecat cu o bursă Erasmus în Freiburg, Germania, la „Musikhochschule”, unde a rămas până la absolvirea studiilor.

 

S-a stabilit în Germania, la Freiburg și a a susținut numeroase concerte în mai multe țări din Europa. În prezent, Bogdan Vaida este solistul turneului Klassik Mittendrin, care a debutat în octombrie 2015 în Germania.

 

Classic Unlimited este un turneu organizat de Fapte, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național și susținut de Staropramen.

 

Detalii găsiți pe site-ul www.classicunlimited.ro.

Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: "Note din zile" de Marius Iosif (XXVII)

 
 
"Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste." (Marius Iosif) 
 
*
un fluture minunat, roşu cu negru, de fapt o potcoavă portocalie cu negru şi două puncte albe; altul portocaliu cu puncte negre pe frunzele copacului din vecini
grădina în care am fost ieri
doamna ştie toate plantele cu denumirea lor în latină
*
amăgirile – să priveşti lucrurile pentru ele însele, să le vezi ca esenţe, cum spunea Cioran
reîntoarcerea la amăgiri a lui Cioran, semnificativă pentru reconvertirea omului la firesc, de la minunea creată, uimitoare, la cea naturală,la misterul resimţit ca mirare metafizică
lumea nu‑i o aparenţă a ceva mai profund, ea e epifanică
fluturele portocaliu, maroniul din centru, negrul cu punctele albe, mi se dăruieşte la un pas, pe lemnul din gard
lumea nu e altceva
nu există decât această lume şi dorul de ea – gândeam în armată, un gând izvorât din suferinţa timpului care curge
*
ieşim la magazine pentru a cumpăra materiale: plastic, plumb, cuie
din nou la familia cu grădina 
Cristina mă fotografiază în grădină
cumpărăm plastic
seara impregnez partea de sus şi‑apoi stăm de poveşti cu Cristina, la un vin
Alex îmi face o mare bucurie cu CD‑urile
*
dimineaţa devreme
privind fotografia cu grădina japoneză – Bernard le‑a adus ieri
am trecut pe‑acolo
Când priveşti aceste obiecte, îţi dai seama limpede că nici figurile nu se subordonează ornamentului şi nici ornamentul nu se supune ansamblului redat artistic. Ochiul nu e în stare să urmărească toate sinuozităţile şi să înţeleagă toate simbolurile. Dar în toate zigzagurile frământate şi în împletituri se resimte acţiunea unei forţe misterioase.(314)
 
În lumea epopeilor barbare, totul este în necontenită agitaţie, totul e înşelător şi instabil. Oamenii şi zeii se transformă, ca şi pricolicii, în animale, dar, chiar când are o înfăţişare de animal, ei sunt stăpâniţi de vâlvătaia pasiunilor omeneşti. (315)
Pe la jumătatea mileniului I,moştenirea antichităţii nu devenise încă baza unei dezvoltări rodnice şi continue. Chiar şi în Italia papa Grigore cel Mare ia atitudine împotriva educaţiei clasice. În ciuda faptului că cunoştea pe istoriografii romani, Grigore din Tours relatează, în Franţa, cu o naivitate copilărească, despre viaţa în vremea lui; el vede, pretutindeni în lume, fie rezultatele forţei brutale, fie descrierea forţelor magice, oculte. 
Între timp a crescut şi interesul pentru moştenirea antichităţii. (315)
 
ar trebui să‑mi fac un caiet Alpatov, cu ilustraţii fotocopiate
Evangheliştii carolingieni, îmbrăcaţi în veşminte de culori luminoase,în mijlocul unui peisaj învăluit în negură, exprimă de obicei mai multă spiritualizare decât figurile evangheliştilor carolingieni, un evanghelist, care şade aplecat asupra unui manuscris, simţi în gestul şi expresia feţei lui o ardoare vibrantă, iar în faldurile veşmântului o mişcare dinamică pe care n‑o întâlnim în pictura antică. (317)
 
există în creştinismul apusean o intenţie, mai mut sau mai puţin tiranică, de a converti, de a arăta Adevărata cale
persuasiunea lui vine dintr‑un complex de religie marginalizată, interzisă, şi, poate din încrederea în Text. Profetismul?!
„Cine nu e cu noi e în greşeală, pentru că noi avem Dovada”, par a spune ei
încordare persuasivă de convertire; convertiţii
 
Renaşterea carolingiană nu s‑a consumat fără a lăsa urme în istoria artei medievale timpurii a Occidentului. Dar ea a venit în atingere cu unele tendinţe din arta popoarelor migratoare, care au ieşit din nou la iveală în veacurile ulterioare, după ce zăcuseră inerte o vreme, sub pojghiţa aparenţei superficiale. (Alpatov, 317)
*
cerul ceţos al acestei dimineţi
copertina de sticlă, maşina Polo, albă, a Cristinei, şezlongul de plastic verde şi casa cu margini în zig‑zag, jumătate bej, jumătate maro, cele două ferestre, arborii formând un gard – imaginea din stânga acum când scriu pe măsuţa de plastic care tremură
scândurile sprijinite de cabană, o umbrelă Coca‑Cola, scara de aluminiu, concertele brandenburgice îmi sună în urechi, răcoarea în care mă mişc
zgomotul unui camion mi se întâmplă acum şi simt acest acum ca pe un trecut al unui moment când voi citi aceste rânduri tocmai pentru că le scriu, că le pun în text
Risto, în vizită
*
eveniment: s‑a născut fetiţa lui Ţuţu şi a Violei
nu ştiu cum o cheamă
La mulţi ani şi să fie o fetiţă norocoasă în viaţă!
*
de notat obiceiul flamand de a se săruta la fiecare despărţire, o dată
iar cu cei mai puţin cunoscuţi, de trei ori
e o căldură sufletească la mulţi dintre ei
*
ceaţa acestei dimineţi
ziarul pe care îmi ţin caietul şi pe care îl folosesc pentru a‑l mai „educa” pe Risto
prin Risto îl simt pe Tano aproape
*
o aştept pe Cristina să se trezească
astăzi punem plasticul pe casă cu Alex
Risto alergând prin curte, pe iarba udă
 
Separarea definitivă a bisericii apusene de cea răsăriteană s‑a petrecut în anul 1054, dar fusese pregătită de dezvoltarea de veacuri a celor două biserici, înainte de această dată. Dogmatica creştină din Răsărit s‑a constituit pe bazele vechii filozofii greceşti, în special ale neoplatonismului; în Apus, un rol important l‑a avut filozofia romană. Pentru vechea teologie răsăriteană, cea mai importantă problemă era aceea a esenţei din care era constituită divinitatea; contemplaţia era considerată de către părinţii bisericii ca fiind calea cea mai potrivită pentru rezolvarea acestei probleme. În biserica apuseană s‑a pus foarte de timpuriu problema raportului dintre om şi Dumnezeu, problema atitudinii morale a omului şi a vieţii sale active în sânul comunităţii. (318)
 
 
contemplaţia – dar ce fel de contemplaţie? formată de text?
Deosebirea dintre concepţiile Orientului şi Occidentului creştin s‑a manifestat şi în artele plastice. Pe o tipsie bizantină din Cipru sau pe pagina unuia din manuscrisele ulterioare, imaginea se construieşte foarte firesc, ca un tablou unitar: rama încadrează numai grupele de figuri. În schimb, pieptenele din Metz, ca şi miniaturile carolingiene, se remarcă prin faptul că o serie de legi mai abstracte au determinat construirea grupelor, precum şi prin contrastul dintre figuri şi ancadrament, dintre mişcările personajelor şi bizarul ornament liniar. Prin aceasta, compoziţia apuseană se îndepărtează de modelele antice, deşi tocmai pe acest drum, prin această căutare a ornamentului şi a expresivităţii, s‑a reuşit, mai târziu, să se realizeze noi cuceriri rodnice. (Alpatov, 318)
 
stranietatea lecturii
acasă o simt ca un bineînţeles, or, aici, într‑o altă lume, în care totul mi‑e provizoriu şi nespus de trecător, lectura îmi apare ca o ciudată rezonanţă, eu nefiind cel obişnuit în acest cadru obişnuit de lectură; e atât de greu să exprim ce simt: un om trecător, un om care făcându‑şi din meditaţie şi lectură obişnuinţe îmi apare în singurătatea şi stranietatea efortului său, atât de străin, de nepătruns pentru toţi cei din jur
 
 
(Fragmente din volumul "Note din zile" de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)
 
Fotografiile apartin autorului.
 
Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).
 
 

Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste: "Note din zile" de Marius Iosif (XXVI)

 
 
"Daca despre lucrurile care ne trebuie sau par sa ne trebuiasca credem ca stim cate ceva, chiar si atunci cand ignoram ca ne dorim cu ardoare lucruri care vor ajunge sa ne ruineza, despre rostul vietii insesi nu stim nimic si, ca sa fim sinceri, nici nu ne intereseaza, traind de pe o zi pe alta, alergand sa ne-mplinim dorintele, cum se intampla in aceasta lume a lacomiei si unde poate ca nevoia bolnava de a tot avea e semnul unui profund deficit de fiinta.
Se-ntampla insa sa fim opriti din alergarea noastra bezmetica de o intamplare neprevazuta si-abia atunci ne e dat sa intelegem ceea ce in mod obisnuit e de inteles, si anume ca simplul fapt de a exista e o minune, ca fiecare clipa e unica si viata noastra pretuieste ca loc in care se poate arata adevarul si frumusetea, ca loc al primirii miracolului ce ni se arata chiar aici, in acest prezent, cum ar fi un minunat rasarit de soare, inflorirea unei flori sau ganguritul unui copil. Si-asa intelegand, cum obisnuim sa fotografiem lucrurile frumoase vazute intr-o excursie, se face simtita nevoia de a nota imagini si ganduri din calatoria ce ne-a fost data- viata noastra. Si-ncet, incet o poveste se alcatuieste." (Marius Iosif) 
 
 
*
norii alungiţi, rozalii pe cerul albastru, luna albă
zgomotul unei maşini
răcoarea
fuioare de nori albi
mă pregătesc să stau iar în hambarul imens, lucrând la vopsirea băncilor
constat că am lucrat totuşi ca „director de bancă”
*
hambarul uriaş în care am lucrat fără pauze la vopsirea băncilor, parcul străvechi, englezesc, masa luată cu imaginea copacilor seculari în faţă
ieri seară vizităm o familie
o mică grădină miniaturală, un pic încărcată, dar plină de dragostea femeii care a făcut‑o; oameni de inimă
*
frunzărind Alpatov
Aruncând o privire generală asupra antichităţii se poate spune că atitudinea spirituală a omului din acea vreme a fost determinată de următoarele: în firea sa lăuntrică domina principiul raţiunii asupra impulsurilor voliţionale, năzuinţa spre linişte şi stabilitate avea întâietate faţă de impulsul spre mişcare. „Ceea ce este în cea mai bună stare n‑are nevoie de activitate”, spune Aristotel despre zeii greci. De această concepţie este legată lipsa de gândire istorică a omului antic, și, în acelaşi timp, tendinţa sa de a se exprima impersonal. În schimb, omul timpurilor moderne a dezvoltat în el însuşi, înainte de toate, principiul dinamic, atitudinea activă faţă de lume, obiceiul de a şi‑o reprezenta în necontenita ei transformare şi în devenirea ei, precum şi nevoia unei exprimări personale şi a redării prin artă a vieţii sale interioare. (214)
mă gândeam că, dacă aş mai scrie Transcendentul sintetic, ar trebui să o fac sub forma unui caiet de notaţii, a unui jurnal de idei, în care citate importante să se amestece cu idei, comentarii
stau aici cu Bob, motanul, care şade lângă mine pe un scaun făcându‑şi toaleta de dimineaţă
e trist, aşteptându‑şi stăpânul care nu va mai veni niciodată
afară plouă mărunt, nehotărât, după două zile minunate cu cer albastru şi soare strălucitor; vara şi‑a luat adio cu două zile imaculate
Bob mă urmează peste tot, în grădină, în casă
poate că ţin locul stăpânului său
se luminează
geamurile serei strălucind ude
fratele lui popi, profesoara de muzică la care am lucrat, e poet şi e încântat că îi voi traduce poeziile pe care mi le va trimite în engleză
alt fragment din Alpatov:
Prin această orientare, spre răsărit, se deosebesc bazilicile creştine vechi de prototipurile lor din Roma, care aveau laturile transversale rotunjite şi ale căror intrări erau situate pe laturile longitudinale. În bazilicile din primele timpuri ale creştinismului se introduce, pentru prima oară în arhitectură, mişcarea, ca expresie a elanului spiritual, pe care n‑o cunoscuse peripterul grecesc cu maiestoasa lui linişte. (200)
ceea ce am descoperit a fost în secretul faptului de a nu şti nimic, de a dispera până la capăt, neştiind de vreo salvare; misterul s‑a petrecut în întunericul gogoaşei în care mă închisese disperarea că nimic nu e de făcut, nimic de sperat... şi‑abia atunci avea să se petreacă minunea
*
cerul s‑a limpezit după ploaia uşoară
florile din fereastră
copacul uscat pe care e o scândură unde e scris SKI, TENNIS SERVICE, cutia poştală de lemn, fotografia lui Niculae în atelier, sfeşnicele cu lumânări, o portocală pe o farfurie, telefonul celular, lupa, o sticlă de apă, aparatul de fotografiat, Petra, dosarul albastru, ALPATOV deschis, Bob pe un scaun lângă mine, ceaşca de cafea, caietul în care scriu – trăiesc în această dimineaţă aici, scriind, notând aceste lucruri din jurul meu
atâtea lucruri prezente: bucătăria, barul de cărămidă, scara ce duce la etaj, Bob scărpinându‑se, roata de car pe care sunt puse becuri ca nişte lumânări, icoanele de pe perete, masa joasă plină de hârtii, soba cu coşul metalic lung
exist între aceste lucruri şi simt acest prezent atât de trecător, spaţiul s‑a temporalizat, nu mă pot fixa în el aşa cum acasă mă fixez în durabilul meu peisaj, al camerei, al biroului
obişnuinţele care ne creează iluzia durabilului, şi totuşi ele sunt doar ale clipei trecătoare, chiar dacă ea pare să stăruie e doar o receptare a unicului
călătoria, ea te face să simţi, să fii mai adevărat, tulburând obişnuinţele, emanaţia lor iluzorie de stabilitate
şi unde poţi găsi acea stabilitate, acel teren ferm care să nu‑ţi fugă de sub picioare?
*
despre arta bizantină – Alpatov
Fiecare mişcare sau gest al preotului, fiecare text citit sau coral intonat era considerat ca o aluzie la una sau alta din întâmplările relatate în legătura „sfântă”. Nu intra, desigur, în rosturile slujbei religioase bizantine să creeze în mintea celor prezenţi iluzia că urmăresc desfăşurarea întâmplărilor legendare aşa cum se va obişnui mai târziu în misterele medievale. Chiar şi arta plastică a renunţat la reproducerea fidelă a lumii vizibile, străduindu‑se să facă sesizabilă doar prin simboluri esenţa lumii. (223)
Grigore din Nazianz:
„Astăzi, cerul e limpede; soarele mai sus şi mai auriu... Câmpia răspândeşte mireasmă, plantele înfloresc, iarba răsare, iar mieluşeii zburdă pe pajiştile aurii, păstorii, care păzesc oile şi boii, cântă din caval, intonează cântece şi aşteaptă primăvara pe sub copaci...” Toate imaginile acestea amintesc de motive din poezia greacă. Dar, pentru predicatorul creştin, ele nu sunt decât mijloace de a zugrăvi atmosfera pascală. Sărbătorirea naturii este descrisă ca o alegorie a sărbătorii bisericeşti. (Alpatov, 224)
realitatea e scindată mental, ea e o alegorie ce‑şi are temeiul într‑o semnificaţie ce duce altundeva; sensul transcende spre o altă realitate, prezentul fiind unul dislocat – omul s‑a dedublat
poate chiar aici e cheia problemei, în această dislocare a minţii, proiectivizare ce raportează realitatea la o realitate livrescă, legendară, transcendentă
e o mişcare mentală ce ignoră mişcarea firii
ne rupem de prezent când suntem învăţaţi că el e aparenţă, amăgire, şi că trebuie să căutăm realitatea altundeva
 
 
(Fragmente din volumul "Note din zile" de Marius Iosif, publicat la Editura Limes, Floresti, jud.Cluj, 2015)
 
Fotografiile apartin autorului.
 
Marius Iosif (n.25 martie 1953, Timisoara)-stranepot al poetului St.O.Iosif-este eseist, prozator, poet si traducator.A absolvit cursurile Facultatii de Filologie a Universitatii Babes-Bolyai (1979), iar in 2012 a obtinut titlul de doctor in filologie.
A debutat in 1978, in revista Echinox. Publica periodic articole in reviste din Romania si de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei in dialog, Agora, Forum studentesc, Filozofie magazine (Belgia&Olanda), Clipa (SUA). In anul 2012 isi sustine lucrarea de doctorat Ipostaze literare ale experientei spirituale, lucrare apreciata cu Summa cum laude, si, ulterior publicata in volum la Editura Tracus Arte cu titlul O ecologie a sacrului (2014). A mai publicat : Tragedie si Haiku (1999), Petra (2000). Este membru al Uniunii Scriitorilor, din partea careia a primit premiul pentru debut (Filiala Targu-Mures).
 
 

Scriitorul Mihai Șora a povestit publicului FICT din Cluj cum se vede viața de la 100 de ani

 
Filosoful și eseistul român Mihai Șora, în vârstă de 102 de ani, a participat sâmbătă seară, la Cluj-Napoca, în cadrul festivalului Internațional de Carte Transilvania, la un dialog cu publicul, oamenii întrebându-l cum a ajuns să împlinească un secol de viață și să se păstreze atât de lucid, care a fost cea mai "neagră" zi din viața sa și care a fost relația sa cu cărțile.
 
Scriitorul a povestit că trei dintre bunicii săi au atins vârste apropiate de 100 de ani, ceea ce ar putea explica vârsta sa înaintată. Întrebat de o tânără dacă ar mai trăi încă 100 de ani dacă s-ar putea, Mihai Șora a răspuns râzând că, dacă i s-ar mai da, i-ar "trăi cu mare drag".
 
Cei prezenți i-au pus scriitorului întrebări despre viața sa, despre cum a trecut peste anii comunismului, de ce a ales să se întoarcă din Franța pentru a trăi din nou în România, dar și întrebări care vizau noțiuni precum iubirea, adevărul sau frica.
 
"Iubirea în formele ei cele mai diverse este un lucru care trebuie să ne acompanieze viața de la început până la sfârșitul ei. Există în fiecare viață atâta lumină câtă capacitate dai iubirii. Iubirea îmbrățișează din capul locului întreaga lume", a spus Mihai Șora, care mai târziu a adăugat că, la vârsta sa, a ajuns să nu mai aibă frici.
 
Un ascultător din public l-a întrebat cum și-l amintește pe Constantin Brâncuși, iar scriitorul a povestit că avut ocazia de a-i vizita atelierul de câteva ori și de a vedea sculpturile, în timp ce artistul gorjean îi povestea ce trebuia să știe despre fiecare lucrare admirată.
 
"Întâlnirile mele cu Brâncuși sunt lucruri de neuitat pentru mine. Fapt este că am fost primit cu o mare cordialitate și m-am simțit acasă în atelierul lui pentru că m-a înconjurat cu o mare căldură. (...) Atelierul lui era foarte îngust. Orice fel de obiect care trebuia să fie văzut, era foarte greu să te învârți în jurul lui, ca să îl vezi din toate părțile, așa că el avea un fel de roată care se învârtea pe baza unui mecanism electric care era comandat de la distanța potrivită și sculptura pe care trebuia să o vezi, o punea acolo și, pe urmă, din locul cel mai potrivit ca să fie văzută din toate părțile, în timp ce ea se învârtea, el stătea și îți spunea la ureche tot ce trebuia să știi ca să înțelegi, din punct de vedere profesional chiar, sculptura pe care o vedeai", a povestit Mihai Șora.
...
Cititi mai multe pe www.agerpres.ro