Zilele Clujului


 

 

 


 

Ne gasiti pe Facebook.

Ora de poezie cu Tony -8 mai 2017

Ora de poezie cu Tony -8 mai 2017

 

ZILELE CULTURII RUSE la Cluj-Napoca - 10 – 21 mai 2017

ZILELE CULTURII RUSE
10 – 21 mai 2017

Un eveniment marca Centrul Cultural Rus din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”,
în parteneriat cu Muzeul de Artă Cluj-Napoca,
în avanpremiera ediţiei din acest an a „Zilei Scrierii şi Culturii Slave”
celebrată în data de 21 mai


    Centrul Cultural Rus organizează anual, în preajma „Zilei Scrierii și Culturii Slave” (21 mai), o serie de manifestări culturale și științifice. În acest an, prin amabilitatea conducerii Muzeului de Artă Cluj-Napoca, a directorului acestuia, prof.univ.dr. Lucian Nastasă-Kovács, manifestările închinate culturii slave/culturii ruse se vor desfășura în prestigiosul lăcaș de cultură din oraș, cu participarea a doi artiști plastici de renume internațional din Rusia: Anastasia Vdovkina (Moscova/Cluj-Napoca) și Szvetlána Tóth (Moscova/Budapesta).


Anastasia Vdovkina s-a născut la Moscova, Rusia, în anul 1972. A absolvit Institutul de Artă şi Design din Piatigorsk, Rusia (1997). În tehnica emailului a început să lucreze din anul 1993, sub îndrumările tatălui său Vdovkin Nikolai, artist plastic în email. A participat la numeroase expoziţii şi simpozioane de profil din Rusia, Germania, India, Elveţia, Ungaria, România etc. Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Rusia (din 2003), precum şi a Uniunii Artiştilor Plastici din România (din 2005). În anii 2003 şi 2004, a participat, reputând succese notabile, la Simpozionul Internaţional de la Kecskemet, Ungaria, numele său figurând şi printer expozanţii Trienalei de Email de la Budafok, Ungaria (2004). În lucrările sale doreşte să obţină o armonie plastică între diferite materiale, cum ar fi metale, email sau lemn, prin aceasta dorind să exprime strânsa legătură dintre trecut şi prezent.

Distincții și premii:
2003 - Premiul Taberelor de Creație a Artiștilor Plastici de Email, Kecskemét, Ungaria
2004 - Premiul Trienale Internaționale a Artiștilor Plastici de Email, Budapesta, Ungaria
2009 - Premiul Bienalei Artiștilor Plastici de Email – Kiev, Ucraina
2010 - Marele premiu al Bienalei Artiștilor Plastici în Email – Sankt-Petersburg, Rusia.

Szvetlána Tóth s-a născut în 1949, în orașul Oriol, Rusia. A terminat secția de Arte Plastice a Universității de Stat din Oriol, sprecializarea Grafică. În 1982 obține diploma de restaurator de picturi în ulei. Lucrează între 1975 și 1985 la Centrul de Restaurare Grabar din Moscova, pe urmă la Muzeul de Artă din Oriol, în calitate de restaurator și director adjunct. Între 1988 și 1991 este director al Muzeului Național de Artă din Sîgtîvkar, Republica Autonomă Komi, Rusia. Din 1991 trăiește în Ungaria, devenind în același an membru al Uniunii Artiștilor din această țară. Execută lucrări în email din 1994. A organizat peste 26 de expoziții în Rusia, Ungaria, Germania, Olanda, Statele Unite. Lucrările sale sunt păstrate în muzee de renume și colecții private din Ungaria, Olanda, Italia, Spania, Danemarca etc.

Distincții și premii:
Marele Premiu al Premiul Taberelor de Creație a Artiștilor Plastici în email, Kecskemét, Ungaria și Marele premiu al Uniunii Artiștilor Plastici (1997, 2006, 2009); Premiul Centrului Karel Wojtila (Slovacia, 2012); Titlul de Maestru (Nasvad, Slovacia), Premul al II-lea din partea Direcției Internaționale a Artiștilor Plastici în Email (2013), Distincție din partea Direcției Internaționale a Artiștilor Plastici în email (2013).


PROGRAM
_______________________

Miercuri, 10 mai, ora 18:00

- vernisajul expoziţiei artistelor de renume internaţional din Rusia: Anastasia Vdovkina (Moscova/Cluj-Napoca) şi Szvetlána Tóth (Moscova/Budapesta)
- moment coregrafic: „Dans rusesc” din baletul „Spărgătorul de nuci”, în interpretarea balerinei Polina Stănescu, Opera Naţională Română Cluj-Napoca
- concertul ansamblului coral „Voci Transilvane” al Casei de Cultură a Studenţilor Cluj-Napoca
_______________________
Joi, 11 mai, ora 17:00

- „Tainele tehnicii emailului”, în prezentarea Anastasiei Vdovkina
- „Înapoi în trecut. Dezgheţul”, program oferit de grupul de studenţi rusofoni ai UBB
- proiecţia filmului artistic „Copilăria lui Ivan” (1962) din ciclul „Tarkovski – 85”
________________________

Duminică, 14 mai, ora 11:00

- proiecţia filmului artistic „Călăuza” (1979) din ciclul „Tarkovski – 85
________________________
Duminică, 21 mai, ora 14:00
- „F.M. Dostoievski în România”, în prezentarea distinşilor invitaţi: prof. univ. dr. Leonte Ivanov, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, şi prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
- proiecţia filmului artistic „Smerita” (1960, regia: Aleksandr Borisov)

Cele mai frumoase biserici fortificate din Transilvania care au reintrat în circuitul turistic. Cum puteţi ajunge să le vizitaţi

 
52 dintre cele aproximativ 160 de biserici fortificate medievale săseşti din Transilvania au fost redeschise turiştilor din această primăvară.
„Descoperă sufletul Transilvaniei“ este numele pe care reprezentanţii comunităţii săseşti din România au dat-o circuitului turistic în care sunt incluse cele 52 de biserici aflate pe teritoriul judeţelor Alba, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Harghita, Hunedoara, Mureş şi Sibiu. O parte din bisericile acestui circuit sunt deja ultra-cunoscute şi deja vizitate de turişti.
n această categorie intră, de exemplu, Biserica Neagră din Braşov (cu peste 220.000 de turişti anul trecut) sau Catedrala evanghelică din centrul Sibiului (cu peste 100.000 de turişti). Reprezentanţii comunităţii săseşti arată, însă, că circuitul turistic propus de ei include şi alte biserici fortificate care merită vizitate.
Bisericile fortificate din Biertan, Cârţa, Mălăncrav sau Curciu (jud. Sibiu), din Cincu, Cincşor, Meşendorf sau Criţ (jud. Braşov) sunt doar câteva astfel de exemple de obiective turistice care aşteaptă să fie descoperite. Iar reprezentanţii comunităţii săseşti speră să crească atractivitatea acestor obiective pentru a le putea menţine în circuit.  
”Cele mai multe biserici nu ajung la 5.000 şi aceasta este o problemă pentru că poţi să te susţii ca monument istoric dacă ai de la 30.000 de turişti în sus”, spune preotul Ştefan Cosoroabă, coordonatorul proiectului „Descoperă sufletul Transilvaniei“.
Card turistic   
Cele 52 de biserici fortificate sunt şi locul de desfăşurare a diferite proiecte culturale. Anul acesta în aceste biserici sunt programate peste 200 de astfel de evenimente. Iar pentru a lega vizitarea bisericilor de aceste evenimente, reprezentanţii comunităţii săseşti au pus în vânzare de aproximativ trei ani şi „Transilvania card“, un fel de abonament anual care permite vizitarea bisericilor fortificate. Cardul este completat de o hartă detaliată a zonelor, cu datele necesare vizitării obiectivelor (programe de deschidere, contacte, servicii, atracţii). Harta este disponibilă în variantele Germană/Română şi Engleză/Română. Cardul costă 50 de lei şi poate fi achiziţionat on-line, de pe site-ul www.transilvania-card.ro sau de la partenerii Bisericii.   
În circuitul Transilvania Card sunt cuprinse toate bisericile UNESCO (Câlnic, Valea Viilor, Biertan, Viscri, Saschiz, Prejmer, Dârjiu), bisericile medievale din cele şapte oraşe săseşti (Sibiu, Mediaş, Bistriţa, Braşov, Orăştie, Sebeş, Sighişoara), precum şi altele de importanţă turistică, cum ar fi Cisnădioara, Cârţa, Hărman, Cincşor sau Mălâncrav. Anul trecut, peste 3.500 de turişti au achiziţionat Transilvania Card.
 

Poza zilei -7 mai 2017

Poza zilei- 7 mai 2017

 

Penuria de sacru si nelinistea omului occidental

PENURIA DE SACRU

și neliniștea omului occidental

 

Eliberarea pe care a produs-o secularizarea s-a dovedit a fi o eliberare întru neant, o eliberare ce împinge la o rătăcire aflată în căutarea unui temei existențial. Resurecția religioasă actuală e semn că, dezrădăcinat spiritual, acest om contemporan, adică noi, ar dori să se reînrădăcineze, și de aici scrutările unor căi, adesea exotice, cu speranța de a-și afla certitudini. Angoasat, el iscodește cu febrilitate pe tărâmuri livrești calea care pare a i se potrivi și poate rămâne în această căutare lecturală întreaga sa viață.

Resurecția religioasă înaintează pe două căi disjuncte: una tradiționalistă și alta modernistă, deschisă unor căutari religioase în care invenția, exotismul și sincretismul formează o adevărată „nebuloasă mistico-ezoterică”1. Resacralizarea pe care o propun diferiți „guru” se dovedește a fi una întru virtual și extrem de „umană”: „Toate aceste încercări de resacralizare rămân în final ambigue: pe de o parte, ele mărturisesc despre o nevoie de depășire a unei lumi extrem de domesticite, despre o dorință de a nu-și organiza experiența exclusiv în jurul imperativelor de adaptare; pe de altă parte ele sunt de asemenea purtătoare de simulacre și de iluzii în măsura în care ele rămân în general străine față de orice relație cu transcendența determinându-l pe om să nu mai fie decât o oglindă a lui însuși”2.

Cum se face că în această abundență de oferte – librării specializate, reviste, conferințe etc. – setea de sacru continuă să fie neastâmpărată, semn al unei penurii de sacru ? 

Poate că am putea face un pas înainte pe drumul unei diagnoze defalcând sacrul în două tipuri distincte: un sacru natural, genuin, și unul sintetic, artificial. Deosebirea fundamentală între ele ar consta în faptul că primul, cel natural, se dăruiește omului prin revelație, în vreme ce al doilea se imprimă ființei umane prin educație.

Revelația, de fapt ce este revelația ?! Și ce anume se revelează ?! În faimosul mit al peșterii, Platon surprinde schimbarea totală de percepție care poate surveni în conștiința umană când i se dă prilejul să iasă din acest cotidian, acest bineînțeles – cum îl numește Nichita Stănescu, în care viețuiește neproblematic. Realitatea de zi cu zi în care ne ducem viața se dovedește a fi o ficțiune ce se vădește celui care a reușit „să se răsucească împreună cu tot sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ajunge să privească la ceea-ce-este și la măreața lui strălucire”3. Se produce un așa-numit salt de nivel prin care aceeași realitate se transfigurează. Dar cum ?

Suntem ca ființe vii obiecte dotate cu un proiect4 spune Jacques Monod și-n această sintagmă încape tot ce viețuiește, toate plantele, toate animalele de la microorganisme la mamifere, toate speciile dispărute sau existente. Există în orice viețuiește un program întrețesut în realitatea corpului, ceea ce am putea numi program de existență și care cuprinde trei pași: dezvoltarea, reproducerea și extincția. Alături de acest program unic există, în funcție de specificul fiecărei specii, o diversitate de programe de subzistență care vizează posibilul, nevoile și relațiile organismului cu mediul, cu evenimentele ce survin. Ar fi vorba de aflarea hranei, apărare, adăpostire, concurența în vederea reproducerii ș.a. Când privești o plantă ce stă iarna în pivniță, întrezărești în creșterea ei dezechilibrată, programul de existență realizându-se în condiții precare. În ceea ce privește programele de subzistență pe care și simplele plante le au – de exemplu plantele cățărătoare au ramuri specializate în susținere, ca să nu mai vorbim de plantele carnivore care desfășoară adevărate scenarii pentru prinderea insectelor – ele devin din ce în ce mai complexe la animale, unele folosindu-se chiar de unelte. Cât despre om el este o adevărată ființă a posibilului, specializată în scenarizarea unor acțiuni viitoare, în care se folosește de unelte proiectate conform intențiilor sale. De aici și problema sa: el se îndepărtează de viață, de realitate, mai dedicat celor ce par, decât celor ce sunt. Omul își proiectează existența prin planuri aureolate de speranțe, narațiuni prezumtive, acea schițare proiectivă prin care își vizează împlinirea. Trăim mai mult în virtual decât în realitate, înconjurați de cuvinte, de propoziții și de vagi imagini întrevăzute în viitor.

Ce se întâmplă însă când, pusă într-o situație-limită, ființei umane i se blochează toate căile posibilului ?! Ce se întâmplă când toate programele de subzistență cad, programe care sunt tot atâtea paravane ce-i ascund finitudinea, și omul e forțat să-și vadă capătul drumului ?! Virtuala sa realitate, acest program de operare cu toate achizițiile, aspirațiile și așteptările sale, se suspendă ca un spectacol căruia i se îmbolnăvește actorul principal și omul... Dar pentru că am vrea să nu alunecăm în teoretizări, să ne referim la un caz concret.

Cazul Dostoievski e unul uimitor și asta în primul rând pentru că un om modern trăind într-o civilizație care, la vârf, era foarte rafinată, este pus în situația brutală a unui tânăr din perioada arhaică ce trece printr-un ritual de inițiere. Debutul său cu romanul Oameni sărmani (1846) e cu totul remarcabil, fiind apreciat de cea mai importantă voce a criticii, Vissarion Belinski. Încrezător în steaua sa de superconștiință, Dostoievski se implică în activitatea revoluționară a cercului Petrașevski fiind arestat în 1849 de Ohrana țaristă. Judecat de un tribunal militar, el este condamnat la moarte și urmează să fie executat. Și iată-l pe el, tânărul scriitor de succes care își scria la biroul său, cu un ceai în față, probabil, cărțile ce urmau să facă din el un mare scriitor, pus într-o situație existențială cumplită, în fața morții sale reale, fără să-și mai poată face vreun proiect, dorind doar să continue să trăiască. „Dar principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui rănile, ci conștiința, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va despărți de trup, că n-ai să mai fi om și că asta-i absolut sigur, important că-i absolut sigur” spune Dostoievski în Idiotul. Toate programele sale de subzistență îi sunt radiate și el își vede capătul drumului, extincția. Din zona virtuală a jocurilor minții omul Dostoievski se trezește în realitatea sa corporală, împins spre neant. Trecerea de la realitatea virtuală, o pararealitate, la realitatea reală este ruptura de nivel prin care, trecând, el își descoperă viața. Gândirea sa vagantă este silită să se plieze în corp, să devină un fel de gândire subcutanată, închisă în margini epidermice, redusă la perspectiva terestră a umilei corporalități și... înțelege.

Ceea ce înțelege Dostoievski trece dincolo de cuvinte, este identificarea cu orice e viu, cu viața celuilalt, viață care pentru revoluționarul Dostoievski era util să fie luată, fără vreo remușcare, pentru că pe acea moarte se putea clădi un viitor fericit, o societate dreaptă și minunată, spera el. Trăindu-și moartea, el atinge iubirea de sine, de viață, și această reală iubire de sine duce la iubirea aproapelui, nu în numele vreunui principiu, ci printr-o empatie existențială. Aici se produce marea mutație lăuntrică ce face din talentatul scriitor, marele scriitor. Dostoievski ajunge mare scriitor, așa cum desigur că își dorea, chiar mai mare decât își închipuia, dar nu pe calea simplă a progresului măiestriei literare, ci printr-un salt, un salt de nivel care îi răstoarnă cu totul concepțiile. Suferința îl va regenera și îl va deschide spre o religiozitate adâncă, cunoscându-și viața, or viața, simpla viață e încărcată de sacru : „Siberia și munca silnică... teroare și amărăciune, se spune (...) Teribilă absurditate! Eu abia acolo am învățat să trăiesc sănătos și fericit, abia acolo am învățat să trăiesc... să-l înțeleg pe Hristos...” îi va declara el prietenului său Vsevold Soloviev. Considerat retrograd și reacționar de gândirea progresistă și revoluționară ce anima tineretul rus, el va avertiza în Demonii – degeaba însă – împotriva drumului ce avea să însângereze Rusia transformând-o într-un uriaș câmp concetraționar, laborator al unei inginerii sociale conduse de savanți-gangsteri.

Unde am vrut să ajung ?! Cazul Dostoievski este în esența sa similar cu cel al unui ritual de inițiere în care tânărul ce urmează a fi inițiat este pus într-un simulator al morții și, prins într-un spațiu necunoscut și înfricoșător, trăiește o moarte controlată urmărindu-se realizarea unei a doua nașteri ceea ce implica, totodată, accederea la viața spirituală5.

De ce omul arhaic care, după cum știm din cercetările în teren practica cultul Ființei Supreme, deci un monoteism primitiv, își educa tinerii prin inițiere ?! Înțeleseseră oamenii arhaici că doar din experierea morții se ivea suprema înțelepciune, totodată cu descoperirea Unului, a sacrului 6 ?! Știau ei că doar printr-o ruptură de nivel se putea produce saltul de nivel ce ducea la împlinirea spirituală prin asumarea sacrului viu, natural ?! De ce educației terestre, a subzistenței, i se adăuga o educație celestă în care bineînțelesul realității de zi cu zi, acea alcătuire de imagini-obiecte prinse în armătura logicii noastre legate de util și consum, aureolate de eu, se destramă ?! Știau ei că doar prin năruirea pararealității construite de gândirea antropocentrică se dezvăluie adevărata realitate, iar întru ea se întrevede Realul ?!

Cert e că, deși existase o asemenea perioadă magnifică, ea se obliterează prin intrarea în istorie și Mircea Eliade nu obosește prezentând în mai multe rânduri un asemenea moment de uitare în care ritualul de inițiere se mai practica doar formal – tatăl construind o colibă-monstru, numită Kaiemunu, cu fiul său alături!, niciunul nemaiînțelegând nimic7.

Peste tot unde cultul Ființei supreme și corolarul său, ritualul de inițiere, se sting se dezvoltă gândirea magică, o gândire ce pregătește cultul sacrului sintetic, un sacru narativ și lucrativ pe care se vor întemeia religiile ateice, religii lipsite de sacrul trăit efectiv, declarat doar. Sacrul se mută în situații de limbaj, în povestire și înțelepciune teoretică, în timp ce Ființa supremă ce se revela ca evidență prin inițiere devine deus otiosus pe a cărei amintire se construiesc zeități de asigurare ce implică credința și funcționează pe principiul do ut des. Personalizarea si mitologizarea corespund unei idolatrizări, iar misterul, care se vădea în simpla existență renăscută, e înlocuit cu miracolul.

Omul istoric este un om funciarmente neîmplinit și cu a cărui neîmplinire se imbrică în societatea istorică. Sacrul devine unul sintetic, mitologizat și personalizat, un sacru al posibilului, de fapt un program de subzistență teoretic, generalizat, extins la nivelul grupului social. Omul începe să se afle într-o penurie de sacru natural, penurie pe care o simte ca o nostalgie freatică8. Situația noastră e aceea de a ne afla într-o permanentă penurie de sacru natural așa cum suntem neîmpliniți, cu promisiunea vagă și vană de a ne mântui undeva, cândva, în zări imaginare. Suntem educați să rămânem neîmpliniți pe viață.

Într-una din cele mai profunde observații-meditative ale sale, Mircea Eliade pare să dea o cheie explicativă acestor stări: „Dar în nici o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență. Nu este de conceput, de exemplu, că se poate întrerupe un ritual de trecere inițiatic; în acest caz tânărul nu va mai fi nici copilul care era înainte de a începe inițierea, nici adultul care ar fi trebuit să fie după toate probele”9.

Ce s-ar întâmpla oare cu un tânăr căruia, dus în spațiul de inițiere, nu i s-ar aplica teroarea benefică ce-i poate produce mutația sufletească, ci i s-ar spune doar – gravă încălcare a secretului de autentificare a trăirii – despre posibilitatea unei înnoiri spirituale ?! Cum s-ar putea împlini tânărul prin transparența sterilă a unor explicații ?! Convingerea mea e că nicicum. În loc să se întoarcă acasă înnobilat de un înțeles de nerostit, el va năzui toată viața spre o țintă imaginară.

Imatur perpetuu, omul istoric e într-un etern exil, el pierzându-și inocența copilăriei fără a atinge seninătatea înțelepciunii. Prinși într-un labirint hermeneutic „oamenii nu mai au nevoie astăzi de idei mărețe, de noi ideologii care pretind să salveze, ci de experiența concretă a întâlnirii cu Dumnezeu”10.

Care ar fi soluția ?! Multitudinea de căi teoretice e desigur una din piedici, pentru că ele ne poartă în realitatea virtuală și echivalează cu deconspirarea secretului. E bine știut că toate riturile de inițiere erau înconjurate de un secret păzit cu strășnicie și a cărui deconspirare se pedepsea extrem de aspru, cu moartea. (Eschil) Rostul secretului nu era acela de a ascunde din cine știe ce motive oculte de castă scenariul ritualului, ci era unul „igienic”, și anume de a încredința novicele că moare cu adevărat, deși acest lucru nu se întâmpla. A păstra conștiința novicelui în registrul real, a nu-i da nici o speranță ocolitoare era o condiție sine qua non a producerii rupturii de nivel care premergea saltului de nivel. Dostoievski se iluminează tocmai pentru că nu crede în vreo șansă de a scăpa, el văzându-și moartea cu ochii. Speranța lui, dacă mai poate fi numită speranță era una cu respirația, cu simțurile pliate în prezent. În cazul ritualului de inițiere, maeștrii, care ei înșiși vor fi trecut la începuturi printr-o inițiere spontană, știau preabine că numai trăind moartea, această coincidere a contrariilor, spaima putea fi depășită și omul eliberat întru real. Religiile istorice nu fac decât să ecraneze misterul, înlocuindu-l cu miracolul ce inoculează speranțe iluzorii care nu fac decât să ne sporească neliniștea.

Și-atunci, care ar fi soluția ?!

Scriind cartea „O ecologie a sacrului” am făcut-o fără cea mai mică dorință de a da o soluție, ci dimpotrivă, amendând pletora de „soluții” cu intenția de a stabili un diagnostic neîmpăcării noastre. Cartea își propune doar să dovedească, peste afirmația lui Nietzsche că „Dumnezeu a murit”, faptul că sacrul există. Intenția mea a fost aceea de a conștientiza asupra celor două tipuri de sacru, cel natural care e viu și deschide prin experiența spirituală spre o iubirea a tot și a toate, purtând întru el evidența Unului, și cel sintetic, artificial, ce se constituie ca reziduu mitologic al experiențelor spirituale autentice, reziduuri din care se construiesc religiile istorice care se dovedesc a fi de fapt desacralizate, ateice, iar credințele pe care le propagă impun un autoritarism sectar și, adesea, violent. Dacă sacrul natural e rod al unei revelații în care sacrul se arată ca o evidență prin renașterea ființei umane ce se pătrunde de ființă, sacrul sintetic, ce se impune prin educație, se fenomenalizează în specificitatea umorală și tradițională a unor grupuri umane avându-și autoritatea în tradiții ce se anchilozează și se alterează până la toxicitate.

Dacă vestea cea bună este adevărată, în sensul că sacrul există, că el nu e o ficțiune, aflați cum suntem în căutarea unei reale spiritualizări și a unui ecumenism de esență, iar nu sincretic, ar trebui să conștientizăm percepția noastră eronată asupra sacrului, percepție care blochează și pervertește o reală spiritualizare umană. O ecologizare a sacrului nu presupune faptul de a construi soluții, ci de a înlătura dăinuitoarele resturi, de a recunoaște că sacrul nu poate fi nici fabricat și nici stocat, că, pe cât de esențială ne e întâlnirea cu el, pe atât de pernicioasă este idolatrizarea urmelor lui. Ceea ce s-ar cuveni a fi înțeles e faptul că, oricum am fi, credincioși sau necredincioși, suntem la fel de atei atâta vreme cât nu ne-a fost dat să trăim experiența spirituală. Respiritualizarea umană ar trebui regândită din rădăcini, ca o împlinire ce ține de o educație nediscursivă, asimilabilă unei renașteri despre care, împreună cu Nicodim, nu mai știm nimic.

Dar, oricum, dacă ni se va deschide o cale reală, ea va fi neașteptată, luându-ne pe negândite, încărcată de un înțeles de dincolo de cuvinte, cum spune și Basarab Nicolescu: „Evidența absolută are o natură cuantică. Ea este Realitatea dezvăluită: numai printr-un salt cuantic îi cădem în brațe”.

 

Marius Iosif (n. 25 martie 1953, Timişoara) – strănepot al poetului Şt. O. Iosif – este eseist, prozator, poet și traducător. A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai (1979), iar în 2012 a obţinut titlul de doctor în filologie. A debutat în 1978, în revista Echinox. Publică periodic articole în publicații din România şi de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei în dialog, Agora, Forum studenţesc, Filozofie magazine (Belgia & Olanda), Clipa (SUA). Este autorul a trei volume, Tragedie şi Haiku (1999), Petra (2000) și O ecologie a sacrului (2014). Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor.  

 

1 Francoise Champion „Spirit religios difuz, eclectism și sincretisme”, trad. Carmen Stoean, în vol. Jean Delumeau, Religiile lumii, Humanitas, București, 2014, p. 715. „Aceste religiozități paralele sunt extrem de eterogene; de la francmasonerie la monahismul budist, trecând prin alchimie și literatura straniului și a misterelor (ale piramidelor sau ale Atlantidei), flirtând mai mult sau mai puțin cu religiosul. Cea mai semnificativă manifestare a tendințelor contemporane ale acestor religiozități paralele, manifestare care va fi numită „nebuloasă mistico-ezoterică” reunește curente de tip mistic și ezoteric care s-au dezvoltat începând cu anii 70 în contextul (prost)numitei „întoarceri a spiritului religios”.

2 Jean-Jacques Wunenburger, Sacrul, trad. Mihaela Căluț, Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 118.

3 Platon, Republica, trad., Andrei Cornea, Editura Științifică si Enciclopedică, București, 1986, 548d (p.317)

4 Jacques Monod, Hazard și necesitate, trad. Sergiu Săraru ,Humanitas , București , 1991, p. 19.

5 Mircea Eliade Nașteri mistice, trad. Mihaela Grigore Paraschivescu, Humanitas, București, p.12.„Moartea inițiatică este indispensabilă începutului vieții spirituale. Funcția ei trebuie înțeleasă în legătură cu ceea ce se pregătește: nașterea într-un mod superior de a fi”.

6 Aurel Codoban, Sacru și ontofanie, Polirom, Iași. 1998, p. 152. „dacă noi căutăm o origine religiei , n-o putem găsi decât într-o stare de religiozitate imediat anterioară ei. Or, cea mai clar conturată stare de religiozitate prealabilă este, după cum s-a văzut, ontofania”.

7 Mircea Eliade, „Mituri,vise și mistere” în vol. Mircea Eliade, Eseuri,trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Științifică, București, 1991, p. 301.

8 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, trad.Mihaela Grigore Paraschivescu, Humanitas, București, p.198.„Aceasta înseamnă că nostalgia pentru încercările și scenariile inițiatice, nostalgie descifrată în atâtea opere literare și plastice dezvăluie aspirația omului modern pentru o regenerare totală și definitivă, pentru o renovațio în stare să-i schimbe radical existența”.

9 Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, op.cit., p.163

10 Tereza-Brîndușa Palade, edit. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2012, p. 24.